“Egipt, pe platoul din Giza, în februarie 1938.
Locul este încă liniștit, fără cohorte de turiști, fără clădirile și bulevardele de azi, când orașul cel mai apropiat are peste trei milioane de locuitori.
În 1798, Napoleon ar fi pronunțat aici faimoasa încurajare: „Soldați, patruzeci de secole de istorie vă privesc din vârful acestor piramide!“ – o propoziție pe care orice băiețel din generația mea a învățat-o pe dinafară, când a auzit pentru întâia oară despre Keops, Kefren și Mykerinos, despre istoria Franței și campaniile lui Bonaparte.
Dar nu isprăvile militare îl interesau pe Brâncuși, nu în amintirea lor s-a încumetat el, la peste 60 de ani, să pornească într-o asemenea vilegiatură. Îl vedem instalat pe cămila dumnealui, semeață și împodobită cu ciucuri. Brâncuși privește către fotograf și ne putem lesne imagina că e mulțumit de ce i se întâmplă, de bunăvoința pe care i-o arată localnicii, de tot ce vede, tot ce poate cunoaște nemijlocit, nu doar din cărțile poștale. Alături, un ghid (de prin părțile locului, de bună seamă, ușor de recunoscut după nuielușa destinată doamnei cămile), o jumătate de cal și o altă cămilă (culcată, moțăind) completează decorul.
Brâncuși în Egipt, februarie 1938, fotograf anonim
| Centrul Pompidou, Paris |
Ce căuta Brâncuși? Ce izvoare, dovezi, surse de inspirație?
În iunie 1937, cu doar câteva luni înaintea călătoriei, Parisul găzduise o expoziție internațională de artă și tehnică, unde pavilionul Egiptului fusese inaugurat de tânărul rege Farouk I. Printre lucrurile găsite la moartea lui Brâncuși, se află și catalogul acestei expoziții, cu însemnările, notițele lui marginale. Proiectul călătoriei a luat probabil naștere atunci, în întâlnirile cu delegația egipteană. Când l-am cunoscut eu, un an mai târziu, Brâncuși era încă sub farmecul expediției pe meleagurile faraonilor. Dacă ar fi de căutat o legătură între arta lui și cea a Egiptului antic, atunci ea ar trebui să fixeze, din capul locului, natura transcendentă a unei succesiuni, dimensiunea ei metafizică, mai mult decât un algoritm stilistic, o formă geometrică, orice alcătuire plastică.
Mihai Șora
19 februarie 2020
P.S. Mă gândesc că ar fi putut foarte bine urca pe cal, dar atunci nu ar fi fost el, omul atât de curios, gata oricând să ia viața în piept, să încerce tot ce ajunge ea să-i ofere. Domnul Brâncuși cămilând e mai credibil și mai autentic decât un „oltean călărind“.”
***
La reflecțiile domnului Mihai Șora am adăugat vorbele lui Brâncuși din luna octombrie a aceluiași an, 1938, când au avut loc Conversațiile cu Ionel Jianu.
“Am impresia că viața oamenilor se desfășoară pe o bază greșită. Există o gravă neînțelegere în punctul de pornire. Oamenii nu recunosc minunea pe care o constituie viața însăși, globul acesta pământesc care se învârtește în haos și îi poartă în mersul lui prin veacuri.
Ceea ce le lipsește oamenilor din vremea noastră e dimensiunea cosmică, sentimentul acesta al aventurii spiritului, dincolo de realitatea aparentă.
Oamenii actuali nu au antene pentru a pătrunde în realitatea adevărată, în singura realitate care contează. Se lasă amăgiți de aparențe și se opresc la ele. Nu merg mai departe. Pentru că îi împiedică această stupidă nevoie de securitate care taie aripile aventurii și care ferecă spiritul în închisoarea conformismului.
Întotdeauna, ceea ce m-a susținut a fost bucuria. În cele mai grele împrejurări ale vieții, am știut s-o găsesc în drumul meu. Mergeam cântând. Știam că ceea ce trebuie să se întâmple se va întâmpla. Și nimic nu mă oprea. Pe acest sentiment al minunii pe care o reprezintă viața, al bucuriei, e clădită toată opera mea.”
Conversații cu Ionel Jianu. Text publicat în Revista Fundațiilor Regale, nr.9, septembrie 1946.
Citiţi şi
Peggy Guggenheim: “Cumpăr o lucrare de artă pe zi și trăiesc la maximum”
