“Şi-mi pare rău şi-mi pare bine că sunt cum sunt, mereu alta, mereu dornică şi nesătulă, şi-mi pare rău şi-mi pare bine că trăiesc aşa dramatic, cu povârnişuri şi piscuri, chiar dacă de aici mi s-ar trage moartea!”
Nina Cassian împlineşte azi, 27 noiembrie 2013, 89 de ani, trăiţi fără convenţii, iubind o viaţă cu nebunească pasiune. Un personaj aparte, excentric, fermecător, cu părţi bune sau mai puţin strălucitoare, aşa cum le are fiecare om.
S-a născut la Galaţi, a copilărit în Braşov, s-a căsătorit prima dată la 18 ani şi la 23 a publicat primul volum de versuri. A inventat şi scris în limba spargă, deşi Ion Barbu i-a interzis să o folosească. Nu s-a ferit vreodată, spre deosebire de alţii, de trecutul ei, a recunoscut, nu o dată, că a fost o comunistă convinsă, în ilegalitate, dar nu a scris din oportunism sau de frică, doar crezând cu naivitate că asta însemna „a scrie pentru popor“. “Am pierdut astfel sânge estetic, dar nu etic.“
A povestit în interviuri, în jurnalul ei Memoria ca zestre, cu detalii picante, uneori poate chiar prea multe pentru gustul unora (sau când e vorba de iubiri, nimic nu este prea mult), despre relaţiile ei cu bărbaţii care au trecut, unii s-au şi oprit mai mult, prin viaţa ei. „Am avut două mari iubiri: Ioji şi Ali. Am avut două iubiri importante: Marin şi Slavomir, am avut şi două mici iubiri: Ad şi Bruno.”
La 61 de ani, a plecat într-o călătorie în Statele Unite pentru a susţine un curs şi a luat decizia de a nu se mai întoarce în România. Când nu mai aştepta să se mai întâmple, l-a întâlnit pe cel care i-a devenit al treilea soţ, Maurice Edwards, fost director artistic al Filarmonicii din Brooklyn. Locuiesc împreună la New York, printre cuvinte româneşti şi englezeşti, sunete şi sonate, cu a iubi şi a fi iubit, iubită.
“Nu am fost infidelă, ci am adăugat afluenţi râului mare, iubirii celei mari. Neminţind şi, de altfel, având prea mult de dăruit, copleşitor pentru un singur recipient.”
“Timpul a fost poate (prea) generos cu mine, ajutându-mă să ajung la o vârstă venerabilă, cu mansarda încă functionând deşi etajele inferioare sunt şubrede şi degradate. Drept care, dacă regret ceva, e pierderea tinereţii, cea fizică, bineînţeles. Cea ireversibilă.”
“În ce priveşte exilul, nu m-am consolat cu inima ci cu limba, cea care nu m-a părăsit niciodată! M-am simţit perpetuu acasă folosind-o cu ardoare.”
“Da, credeam în comunism ca într-o posibilă armonizare a lumii.”
“Iubirile? În afară de procentul de fericire până la extaz şi de suferinţă atroce – le datorez zecile de poezii pe care le-am scris!”
“Nu mă plâng. Am iubit şi am fost iubită. Am creat non-stop. M-am bucurat de recunoaştere, uneori, şi am avut parte de marginalizări, frecvent, chiar şi în zilele noastre. Dar toate astea aparţin echilibrului vieţii!”
“Ce regret…
Că n-am auzit niciodată glasul păsării Dodo
Că n-am amirosit niciodată cireşii Japoniei
Că nu mi-am pedepsit niciodată prietenii şi iubiţii care m-au părăsit
Că nu mi-am revendicat niciodată compensaţiile pe care credeam că le merit
Că n-am compus niciodată o sonată de Mozart
Şi că n-am bănuit că voi trăî atât de mult încât să regret cele de mai sus şi multe altele…”
Dacă aveţi timp (dar şi plăcere), citiţi un interviu mai vechi, mai nou cu Nina Cassian sau un articol despre ea. Fiecare cu savoarea lui.
Citiţi şi
Viața este un cadou pe care îl despachetăm în fiecare zi
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
