Timp de aproape 60 de ani, Mercedes Barcha a fost partenera și inspirația laureatului Nobel Gabriel García Márquez.
Mercedes Barcha, văduva, muza și păzitoarea laureatului Nobel Gabriel García Márquez, care a jucat un rol crucial în publicarea romanului-revelație „Un veac de singurătate”, a încetat din viață pe 15 august 2020 în casa ei din Mexico City. Avea 87 de ani. Decesul a fost confirmat de fiul ei, Rodrigo García, care a dezvăluit că aceasta suferea de probleme respiratorii de mai mulți ani. (sursa)
Mercedes și Gabo, așa cum era cunoscut cuplul, trăiau în Mexico City în 1965, când García Márquez a început lucrul la „Un veac de singurătate”, hipnotizanta poveste a miticului sat Macondo, situat în zona din Columbia unde amândoi crescuseră.
Timp de peste un deceniu, García Márquez și-a câștigat existența ca jurnalist – „stângist” pasionat, el a petrecut un an în redacția din New York a Prensa Latina, agenția de presă cubaneză – scriind în același timp scurte povestiri și romane. Timp de 18 luni, s-a refugiat în biroul său de acasă, în vreme ce doamna Barcha ținea la distanță proprietarul și lumea. Când a încheiat romanul, la finalul lui 1966, el și-a amintit cum ea l-a întrebat: „Chiar l-ai terminat? Avem datorii de 12.000 de dolari”.
Când Gabo a terminat manuscrisul la “Un veac de singurătate”, 700 de pagini, s-au dus la poștă să-l trimită la editură în Argentina. N-aveau decât 45 de pesos. Cu acești bani n-au putut trimite decât jumătate de manuscris. Mercedes s-a dus acasă, a luat reșoul și uscătorul de păr și le-a vândut în piața de vechituri. Reșoul era un obiect foarte important, deoarece Gabo putea scrie în orice fel de condiții, mai puțin în frig. A luat pe ele 50 de pesos și cu banii a trimis cealaltă jumătate de manuscris. Mercedes i-a spus atunci soțului: “Tot ce ne lipsește acum este să fi trimis o carte proastă”.
Cartea – o Geneză sud-americană, așa cum va fi numită de mulți, sau „o tocană complicată de adevăruri și iluzii” după cum scria García Márquez, în care preoții levitau, iar din cer ploua cu flori – avea să se vândă în aproape 50 de milioane de exemplare.
„Un veac de singurătate” și multe dintre celelalte romane și colecții publicate de García Márquez în deceniile care au urmat aveau să devină acele rare opere literare care să se bucure atât de succesul popular, cât și de aprecierile criticilor.
Temele și personajele lui se perindau prin toate cărțile sale: violența politică sălbatică, pasiunile romantice și, de asemenea, fantomele, secretele de familie, căutorii idealiști nebuni și, întotdeauna, femeile practice și totuși mistice care îi țineau pe aceștia cu picioarele pe pământ – femei avatar inspirate într-un fel de doamna Barcha, o frumusețe ageră de care el s-a îndrăgostit încă de când erau amândoi copii.
Spre finalul cărții „Un veac de singurătate”, pe măsură ce istoria satului Macondo începe să se dezvăluie, García Márquez scrie: „Femeii în vârstă care a deschis ușa având o lampă în mână i s-a făcut milă de delirul lui și a insistat că nu, nu fusese nicio farmacie acolo, nici că ar fi cunoscut vreodată o femeie cu gât subțire și ochi somnoroși pe nume Mercedes”.
©Steve Pyke/Getty Images
„Mercedes a pătruns în toate cărțile mele. Urmele ei sunt peste tot”, recunoștea scriitorul.
„O numea manager al departamentului de criză, uneori fără ca măcar să știe care era criza”, își amintește și fiul Rodrigo.
Mercedes Barcha Pardo s-a născut la 6 noiembrie 1932, în Magangué, Columbia. Tatăl ei, Demetrio Barcha, fusese farmacist, iar mama, Rachel Pardo, casnică. Cea mai mare dintre cei 7 frați, Mercedes a crescut în Sucre și mai apoi în Baranquilla, pe coasta caraibiană a Columbiei, acolo unde familia sa se mutase pentru a evita violențele politice care au frământat regiunea la mijlocul secolului trecut.
Acolo, venită în vacanță de la școala de maici, l-a reîntâlnit pe García Márquez, care lucra la un ziar local. Anterior, deja o ceruse de soție în momentul în care a văzut-o înapoi în Sucre, pe vremea când ea avea 9 ani, iar el 14. De la începuturi, scriitorul o percepea ca fiind frumoasă și enigmatică, „cu un talent de iluzionist în evitarea întrebărilor”, după cum scria în memoriile sale din 2003, „Trăind pentru a spune povestea”.
Când García Márquez a fost trimis în Europa pe post de corespondent, el îi trimitea regulat scrisori lui Mercedes. Ulterior, după ce ziarul său s-a închis, el s-a trezit falit în Paris, trăind într-o cameră de hotel și lucrând la un manuscris. O poză a iubitei și o mașină de scris roșie marca Olivetti erau singurele sale posesiuni.
După revenirea sa în America de Sud, în 1957, García Márquez i-a oferit lui Mercedes 500 de pesos (echivalentul a 130 de dolari la acea vreme, aproximativ 1.200 de dolari în zilele noastre) pentru a-i returna scrisorile – ea nu voia să renunțe la ele fără o recompensă – după care le-a distrus prompt. „El era la ani distanță de faimă, dar întotdeauna a ținut ca viețile lor să rămână private. Nu voia indiscreție”, mărturisea fiul Rodrigo García.
Cuplul s-a căsătorit în 1958. În ziua nunții, Mercedes Barcha a ezitat să îmbrace rochia de miresă până ce García Márquez nu a plecat la drum. „Nu că s-ar fi îndoit de el, dar era superstițioasă și avea pragmatismul unei părți a lumii care susținea că ‚Există o șansă dintr-un milion ca un ginere să nu apară la nunta lui’. Așa a fost cazul și aici”, spune fiul celor doi.
Gabriel García Márquez a câștigat Premiul Nobel pentru Literatură în 1982, iar faima sa a crescut, cu sacrificiile de rigoare asupra timpului său, astfel că soția și-a asumat rolul de manager de criză și de șef al staff-ului.
Prietenul lor, Jorge Eduardo Ritter, care fusese ambasador al statului Panama în Columbia, o descria pe Mercedes Barcha precum un consilier prezidențial: „Lui îi spunea doar ce trebuia să știe. Era mult mai informată decât el, citind toate ziarele în fiecare dimineață, în timp ce el lucra. Când ea uita să-i dea bani de buzunar, García Márquez îmi spunea că ‚Mercedes nu mi-a dat bani, așa că va trebui să plătești tu’”.
La publicarea în engleză a romanului „Dragoste în vremea holerei”, în 1988, García Márquez i-a mărturisit lui Pete Hamill, cel care a scris despre el în Vanity Fair: „Scrii mult mai bine când toate probleme sunt rezolvate. Scrii mai bine când ești sănătos. Scrii mai bine fără preocupări. Scrii mai bine când ai dragoste în viața ta. Există o idee romanțată despre cum suferința și grijile sunt foarte bune, foarte utile unui scriitor. Nu sunt de acord deloc”.
Cuplul a deținut case în Mexico City și Cuernavaca (ambele în Mexic), în Barcelona (Spania), Paris (Franța), Cartagena, Baranquilla (ambele în Columbia), dar și una mai problematică în capitala cubaneză Havana, o așa-numită casă de protocol închiriată de Fidel Castro, căruia García Márquez avea să-i rămână prieten loial. Din cauza prieteniei lor, guvernul Statelor Unite ale Americii i-a refuzat lui García Márquez o viză fără restricții până când președintele Bill Clinton, un fan al său, l-a invitat la Martha’s Vineyard în 1995 (cu toate că până atunci i se acordaseră derogări pentru a primi viză ori de câte ori dorea să viziteze SUA).
Chiar și în acea prietenie, Mercedes avea un avantaj. Așa cum García Márquez i-a recunoscut lui John Lee Anderson de la New Yorker, într-un interviu din 1999: „Fidel are chiar mai multă încredere în Mercedes decât în mine”.
„A fost unul dintre acele mariaje epice. Mercedes conducea partea practică a operațiunii. Ea l-a decuplat de grijile cotidiene ale vieții”, își amintește jurnalistul John Lee Anderson, care mai dezvăluia și că fiecare dintre casele cuplului era identic decorată, de la mobilă și covoare, la artă modernă, hainele din dulapuri și computerele Apple. „Există o expresie în spaniolă: ‚polo a tierra’, referitor la temelia casei. Ea era temelia lui, conexiunea lui cu pământul. Mercedes era extrem de curioasă despre lume și despre ce se mai întâmpla în aceasta. Amândoi erau la fel și amândoi priveau totul cu înțelepciune. Proveneau din părți asemănătoare ale Columbiei, din acele mici orășele riverane unde violența era ceva obișnuit”, mai spune Anderson.
Fiul cuplului își amintește un alt lucru despre părinții săi: „Ideea mariajului lor a fost tot un fel de complicitate. Nu era vorba doar despre dragoste, ci despre lucrurile care le aparțineau doar lor. Lumea spune că mama era păzitoarea tatălui meu. Cred că e o abordare destul de facilă. Un paznic e necesar acolo unde există o poartă care trebuie păzită. Mama se simțea bine să joace rolul de personaj rău, dar dacă tata nu răspundea la telefoane, nu era din cauză că ea îl ținea departe de receptor, ci din cauza faptului că el nu avea chef de apeluri în acea zi”.
În afară de Rodrigo García, scenarist TV și regizor, Mercedes Barcha a mai lăsat în urmă un fiu, Gonzalo García Barcha, artist și designer grafic, și un frate, Eduardo Barcha.
Gabriel García Márquez, care a încetat din viață în 2014, spunea adeseori că „Dacă Mercedes moare prima, o să mă mut la un hotel”.
Tot fiul Rodrigo își mai amintește, ca o încheiere: „Erau cunoscuți ca Mercedes și Gabo. Ei erau o combinație de intim și gregar, cu prieteni de toate generațiile și din toate păturile societății, iar vreme de decenii au rămas neobosiți din punct de vedere social. Spre exemplu, la cea de 80-a aniversare, Mercedes Barcha și-a făcut cadou o pereche de pantofi din piele întoarsă și a dansat în ei toată noaptea. Am plecat de la petrecere pe la 2:00 dimineața, iar ea încă se mai distra”.
Citiţi şi
Gabo – înainte de Garcia Marquez
Cine ți-a spus că trebuie să te dezbraci ca să faci dragoste?
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
