Nu v-am mai scris de ceva vreme. Mă scuz. Între timp, m-am luat la luptă cu administrația franceză. În final, am biruit-o.
Astăzi însă vă spun că m-a apucat melancolia.
Mă uitam deunăzi la postările prietenelor mele și m-am văzut și pe mine cu puțin timp în urmă. Parcă e o altă viață, parcă e vorba de altcineva.
La vremea asta obișnuiam să fac ceea ce fac toate gospodinele toamna: să fac zacuscă și să pun murături. Făceam zarzavat și umpleam congelatorul cu de toate: vinete coapte, verdețuri, ciuperci. Dulcețurile le făceam cu mama care avea un vas mare, special pentru asta. Era o întreagă nebunie zilele acelea și îmi amintesc că ajungeam la serviciu cu degetele îngălbenite de la morcovi, arse și înnegrite de la gogoșarii și vinetele coapte. Oricât mă străduiam să șterg urmele, dovezile erau clare. De unde manichiură? Nu supraviețuia nicio unghie în urma tratamentului intensiv de bucătăreală.
Aveam cămara plină, dar stăteam cu mâinile adânc înfundate în buzunare…
Nu mă plâng și nici nu mă laud. Nu știu voi ce părere aveți, însă mi se pare o prostie să plătesc pentru ceva ce pot să fac singură. Și-l fac mai bun și mai bine. Ca să vă mai dau un exemplu, vă spun că de sărbători pregăteam totul singură. Făceam din timp listele cu cele necesare: aperitive, felul unu, felul doi, prăjituri, tort. Făceam cumpărăturile și ca de obicei rămâneau o grămadă de chestii uitate. „Aaaa, n-am vanilie Bourbon!“ sau „Offf, s-a tăiat crema!“. Nu-i bai, facem alta. Și-atunci, fuga iar la magazin. Noroc cu capitalismul sălbatic care îi determina pe patroni să le țină deschise până seara târziu. Nu e cazul aici…
Nu eram o expertă, dar mă străduiam în fiecare an să fac ceva nou, ceva diferit… Competiția a fost și rămâne în raport cu mama. Ea e standardul de perfecțiune în bucătărie, pe care am știut că n-o să-l depășesc niciodată. Eu aveam avantajul de a consulta înainte blogurile culinare și la fiecare nedumerire dădeam o raită pe forumurile de discuții. Ea le făcea de la sine, natural, din experiență. Făcea ceea ce știa că iese bine și nu a dat niciodată greș.
Nu vă mai spun câtă muncă și cât zbucium… O cursă contra cronometru: „Cât timp îmi ia să frământ cozonacul?“, „Cât timp îi ia să crească?“, „Cât trebuie ținut tortul la frigider?“
Zâmbesc azi, însă n-am prins un Paști, un Crăciun sau un Revelion odihnită. Pe toate le-am trăit ca după maraton. Toți se distrau, iar eu mă bucuram că am trecut linia de sosire. Și, slavă Domnului, urmează câteva zile libere. Câtă nevoie aveam de ele…
Dar asta e încă una dintre bucuriile de a fi femeie, nu?
Citiţi şi
Atenție la clișeele „corecte politic” care manipulează votul!
Poate că nu vei fi primul, ultimul sau unicul ei bărbat
Un kilogram de… bucurie, vă rog!
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
