Filmul lui Sorin Marin, Capace[1], care a avut premiera recent, este un experiment autobiografist, lucrat cu dragoste pentru imagine și pentru cinema. Povestea este universală, despre criză și impas existențial, despre fragilitatea omului, dar, spre deosebire de alte creațiile specifice temei, aici nu dramatismul situație este important. Filmul exprimă exclusiv vizual o perioadă de nehotărâte între două timpuri, între două atitudini. Este un fel de după-amiază letargică, în interiorul căreia nu suferința contează, ci neputința de a o gestiona. Filmul merge pe exprimarea acelor puncte de sprijin pe care un om le descoperă sau le inventează în situațiile de declin interior. Radu (jucat de Vlad Ivanov) este un om de afaceri, care trăiește într-o singurătate aridă, din care cauză perioada paroxistică se focalizează pe cele câteva momente și încercări de a stabili legături. Fără interes pentru psihologia acestui impas, povestea totalizează evenimente și întâlniri esențiale, iar o întâmplare din copilărie alimentează resursele analitice ale eroului.
De o onestitate asumată, filmul lui Sorin Marin, refuză căile clasice, cu un fel de teamă de clișee și de repetiții, preferând o poveste scurtă despre esența unui individ. Dincolo de toată criza lui, se află acel lucru unic, pe care i s-a clădit personalitatea: un joc cu capace de bere, care, într-o vară aurită, l-a constrâns să acționeze. Cu toată experiența pragmatică, cu toate succesele profesionale, în nucleul ființei sale se află acest episod. La el se conectează în momentele de nesiguranță, el este madlena sa. Își vizitează mama, încearcă să vorbească unei foste iubite, recurgând la calea recuperării. Dar în toate aceste acțiuni se ascunde un singur impuls, acela de a-și face curaj să se exprime. Criza are nevoie de recunoaștere publică, de împărtășire, iar uneori confesiunea cere timp și condiții. Or, filmul lui Sorin Marin descrie tocmai aceste condiții. Drumurile personajului (prin oraș, prin spital, în Deltă sau printre amintiri) creează acea stare propice unei mărturisiri, întocmai cum ședințele dintr-un grup de sprijin psihologic pregătesc acceptarea unei dependențe.
Caracter de acțiune, care știe să găsească soluții paradoxale, eroul nu suportă ideea unei înfrângeri. Ca orice zonă labilă, situată între acțiune și renunțare, criza învingătorului se transformă într-un act de etalare a vulnerabilităților, în starea lor nudă, fără ca autorul să le taxeze ori să le demonteze în vreun fel, căci a te ști penibil într-o situație gravă nu este o acțiune care cere măsurători. Iar personajul este înfricoșat mai cu seamă de această posibilă situare față de lumea din jur.
Finalul, frumos și ca imagine și ca mesaj, aduce personajul în mijlocul unui ritual, dar și în compania unui prieten din copilărie (Toma). Lejeritatea cu care acesta face mărturisiri este benefică. Jucat cu finețe și credibilitate de Adrian Titieni, Toma devine aici un fel de maestru al ceremoniei finale, care pentru Radu nu înseamnă participarea la o nuntă ritualică, ci declanșarea acelei supape, care îl face să-și mărturisească boala, teama, deciziile.
Și ca realizare, Capace merge pe ideea unei minimalism în care sunt ascunse indiciile căutării personajului. Filmările aproape poetice dau o anumită tihnă poveștii. Așa de pildă, drumul spre biserică (la parastasul tatălui) sau dansul de pe plajă dezvăluie resurse artistice aflate în plină desfășurare. La fel și amintirile luminoase ale episodului despre capace.
Lucrat fără grabă, ferit de greșeli, filmul lui Sorin Marin oferă o viziune asupra resorturilor secrete ale unei confesiuni.
[1] Saga Film, 2017
Regie&scenariu: Sorin Marin
Cu Adrian Titieni și Vlad Ivanov
Citiţi şi
“Sunt într-un proces de dezvoltare personală.” Sună COOL, nu-i așa?
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
