Aș vrea să vă pregătesc într-un fel pentru ce va urma, dar, pe de altă parte, zic că vă veți descurca și singure. O explicație parcă totuși… în fine, singura rațiune pentru care acest capitol din cartea lui Rachel P. Maines – Tehnologia orgasmului – își găsește locul în revista noastră este de a pricepe de unde tot venim… și nu mai ajungem. Așadar, istoria vibratorului, dacă vreți. Și fiindcă ne plac lucrurile duse până la capăt, temeinic, iată și ultimul episod. 🙂
Despre mecanizarea plăcerii…
Vibratorul electromecanic, inventat în anii 1880 de către un medic britanic, a reprezentat ultima dintr-o serie lungă de soluţii pentru o problemă care a bântuit specialiştii în medicină încă din antichitate: masajul terapeutic eficient care nici nu obosea terapeutul, nici nu necesita abilităţi dificile sau care să fie obţinute în timp. Viteza mecanizată şi eficienţa îmbunătăţeau productivitatea clinică, mai ales în tratarea pacienţilor cronici precum istericii, care primeau de obicei o serie de tratamente în decursul timpului. Printre bolile pentru care era recomandat masajul în tradiţiile medicale occidentale, una dintre cele mai persistente provocări pentru abilităţile şi răbdarea medicilor ca terapeuţi fizici era isteria la femei. Aceasta era una dintre cele mai frecvent diagnosticate boli din istorie până când Asociația Americană de Psihiatrie a scos oficial disfuncţiile isterico-neurastenice din canonul paradigmelor bolilor moderne în 1952.
Tratamentele mecanizate pentru isterie ofereau un număr de beneficii utilizatorilor tehnologiei – doctori, paciente şi soţii pacientelor. Producerea clinică a „paroxismului isteric” nu numai că a oferit un tratament paliativ pentru suferinţele femeilor şi a făcut pacientele să se simtă mai bine, cel puţin temporar, dar a şi atenuat disonanţa dintre realitate şi modelul sexual androcentric. Şi cum aparatele mecanice şi electromecanice puteau produce multiple orgasme femeilor într-o perioadă relativ scurtă, inovaţiile în instrumentarea masajului permiteau femeilor o explorare mai bogată a puterilor lor fiziologice. Deşi masajul manual, cel cu apă şi cel mecanic pe bază de abur ofereau unele dintre aceste avantaje, vibratorul electromecanic era mai puţin obositor şi necesita mai puţină îndemânare decât masajul manual, era mai puţin costisitor decât cel cu apă sau decât tehnologiile pe bază de abur şi era mai sigur, portabil şi mai descentralizat decât oricare altă terapie fizică pentru isterie. La cincisprezece ani de la introducerea primului model Weiss la sfârşitul anilor 1880, mai bine de o duzină de producători fabricau vibratoare cu baterii şi modele care se puteau pune în priză. Unii medici aveau chiar „teatre operatoare“ vibratoare.
Deşi producătorii şi utilizatorii tehnologiilor de masaj au dat acestor instrumente o varietate de nume, eu folosesc aici un nomenclator relativ consistent menit să evidenţieze diferenţele dintre diversele tipuri de aparate de masaj. Mai întâi, un vibrator adevărat este un aparat mecanic sau electromecanic care imprimă o presiune rapidă şi ritmică printr-o suprafaţă funcţională modulată, montată în general în unghiul potrivit pe mâner. Aplicatorii iau de obicei forma unui set de vibratoare de cauciuc înlocuibile, modelate după suprafeţele anatomice cărora le sunt destinate. Penisurile artificiale vibratoare, o variantă a vibratoarelor, au de obicei formă dreaptă şi sunt destinate inserţiei vaginale sau anale. Aparatul de masaj, aşa cum este folosit termenul aici, este un dispozitiv cu suprafeţe funcţionale plate sau dezaxate, făcute în principal pentru manipularea muşchilor scheletici. Toate acestea sunt diferite de electrozii folosiţi în electroterapie, care imprimau un uşor şoc electric ţesuturilor pe care se aplicau şi care sunt astfel asemănători din punct de vedere tehnologic cu vibratorul doar în mod colateral.
După cum am văzut, masajul manual al vulvei ca tratament pentru isterie sau „sufocarea mamei“ este în continuare atestat în medicina occidentală din antichitate în Evul Mediu, Renaştere şi Reformă până în epoca modernă. Am citat deja descrierea tehnicii manuale de bază a lui Forestus din anul 1653, care pare să nu fi variat mult în timp, cu excepţia uleiurilor lubrifiante. Descrierile medicale ale acestei proceduri au fost mai mult sau mai puţin explicite în instrucţiunile date medicilor, în funcţie de temperamentul autorului. Câţiva, ca de exemplu Forestus şi contemporanul său Abraham Zacuto (1575 – 1642) şi-au exprimat reţinerile cu privire la decenţa masării organelor genitale feminine şi au propus delegarea unei moaşe pentru a îndeplini această sarcină. Cu toate acestea, principalele dificultăţi ale medicilor erau abilităţile necesare identificării intensităţii corespunzătoare pentru fiecare pacientă şi puterea de a practica masajul suficient de mult timp pentru a produce rezultate. Soluţii tehnologice pentru ambele probleme par să fi apărut destul de devreme sub forma abordărilor hidroterapeutice şi a instrumentelor dure, precum a scaunelor balansoar, a leagănelor şi a maşinăriilor care loveau ritmic pelvisul pacientei.
Ştim foarte puţine lucruri despre utilizarea antică a hidroterapiei în cazul isteriei. Cu toate astea, băile, în special cele construite deasupra izvoarelor termale, au fost de mult timp asociate cu senzualitatea şi cu sexualitatea. De exemplu, Saint Jerome (340? – 420) sfătuia femeile, în special pe cele tinere, să evite să facă baie deoarece „aceasta trezea pasiuni care mai bine erau lăsate în pace“. De obicei, masturbarea feminină în acest context necesită ca apa să fie în mişcare, de preferat sub un fel de presiune sau forţă gravitaţională, aşa că, probabil, îmbăiatul „static“ descris în scenele medievale în „bazine“ nu era eficient. Sistemele băii romane includea, de obicei, apă curentă, care ar fi putut fi folosită în acest scop, însă lipsesc dovezile. Probabil că multe femei din istorie au descoperit în mod independent că apa în mişcare avea un efect stimulant, însă e puţin probabil ca aceste descoperiri să fie înregistrate, exceptând forma unor vagi interdicţii cu privire la răsfăţul senzual în baie date de scriitori medici sau de cei religioşi. Până la sfârşitul secolului al optsprezecelea, au fost dezvoltate aparate hidroterapeutice de specialitate, pentru tulburările feminine, care au fost utilizate în unele spa-uri europene şi britanice. Există câteva descrieri detaliate sau ilustraţii ale acestor dispozitive. În 1752, Tobias Smollett a remarcat numărul dispozitivelor hidroterapeutice din Bath care erau special concepute pentru femei. Femeile reprezentau o majoritate a pieţei masajului hidroterapeutic în Marea Britanie, cel puţin în timpul lui Smollett. Multe staţiuni aveau „departamente feminine“ speciale şi, cel puţin în America, femeile erau adesea proprietarii, co-proprietarii sau medici rezidenţi ai unităţii hidroterapeutice.
„Leul social“ al unităţilor de vindecare cu apă era jetul sau duşul cu mare presiune, care era utilizat pe scară largă în tulburările feminine ca stimulent local pentru regiunea pelviană. Henri Scoutetten, un medic francez, a descris în 1843 popularitatea duşului cu apă rece folosit de pacienţii de sex feminin după cum urmează: Prima impresie produsă de jetul de apă este una de durere, dar în curând efectul presiunii [percuţiei], reacţia organismului la rece, care face ca pielea să roşească şi restabilirea echilibrului, creează, împreună, o senzaţie atât de plăcută pentru multe persoane, astfel încât este necesar să se ia măsuri pentru ca ele [femeile] să nu depăşească timpul stabilit care este, de obicei, de patru sau cinci minute. După duş, pacienta se usucă, îşi pune corsetul şi se întoarce în pas vioi în camera sa.
Pentru medici, principalele dezavantaje ale masajul hidroterapeut, în afară faptului că acesta atrăgea, aparent excesiv, pacientele, erau intensitatea capitalului şi caracterul de centralizare al acestuia: echipamentul era scump şi necesita o instalaţie semipermanentă cu o sursă de apă, de preferat încălzită. Deşi unii producători americani au făcut eforturi pentru a populariza echipamentul hidroterapeutic pentru clinici şi chiar pentru case particulare foarte bogate, aparatul era incredibil de scump şi nu putea fi montat cu uşurinţă în cadrul instalaţiilor sanitare existente. Aşadar, pacienta şi medicul trebuiau să călătorească până la staţiunile de tratament hidroterapeutic, unde transportul, taxele, cazarea şi mesele făceau ca doar cei din clasa de mijloc sau cea superioară să aibă acces la astfel de beneficii.
De asemenea, staţiunile au reprezentat piaţa pentru multe dintre eforturile timpurii de a mecaniza masajul. Cele mai multe deţineau echipament manual de fizioterapie în arsenalele lor clinice, cum ar fi bătătorul de muşchi. Atunci când maşinăria „Mişcarea suedeză“ a lui Gustaf Zander (1835 – 1920) a devenit disponibilă la jumătatea secolului al nouăsprezecelea, staţiunile hidroterapeutice prospere şi-au procurat şi această tehnologie. Un „percutor“ automat, în esenţă un vibrator care se rotea, era de asemenea disponibil atât pentru medici, cât şi în staţiuni înainte de 1870. Cu toate astea, utilizarea percutorului a fost redusă doar la efectuarea masajelor şi avea tendinţa stresantă de a se strica înainte ca tratamentul să fie complet. Dispozitive cilindrice care combinau masajul cu electroterapia se vindeau pe piaţa populară; acestea se dădeau ambelor sexe şi erau considerate ca deosebit de eficiente în redarea vigorii sexuale bărbaţilor.
În 1869 şi 1872, un medic american, George Taylor, a patentat aparate vibratoare şi de masaj alimentate pe bază de motor cu aburi, unele dintre ele concepute pentru tulburările feminine. Principalele pieţe ale sale erau staţiunile şi medicii cu destulă experienţă practică în terapia fizică, care puteau justifica achiziţionarea unui instrument masiv, greoi şi care ocupa mult spaţiu. Taylor avertizează medicii că tratamentul pentru durerile pelviene la femei cu „Manipulatorul“ ar trebui să fie supravegheat pentru a preveni folosirea excesivă. Unul dintre dispozitivele sale prezenta o suprafaţă căptuşită cu un decupaj pentru partea inferioară a abdomenului, în care o sferă vibratoare, condusă de un motor cu aburi, masa zona pelviană.
Eforturile suedezilor de a produce un dispozitiv de masaj mecanic bazat pe principiile maşinii în mişcare a lui Zander au dat roade până la finele anilor 1870, dar primul vibrator electromecanic comercializat medicilor pe plan internaţional a fost modelul britanic construit de Weiss. Proiectat de medicul Joseph Mortimer Granville, aparatul patentat la începutul anilor 1880 era alimentat de baterii şi, la fel ca versiunea modernă, era echipat cu mai multe capete interschimbabile. Cu toate astea, Mortimer Granville s-a opus ferm utilizării dispozitivului său în scopul tratării femeilor, în special a celor isterice, şi a recomandat folosirea acestuia numai pe muşchii scheletici masculini. Puţini medici din Statele Unite sau din alte părţi par să fi împărtăşit restricţia sa din acest punct de vedere, cu excepţia celor care au constatat cu îngrijorare că dispozitivele induceau contracţii uterine femeilor gravide.
Până în 1900, o gamă largă de aparate vibratoare era disponibilă pentru medici, de la modele cu preţ scăzut acţionate mecanic, cu piciorul, până la Cadillacul vibratoarelor, Chattanooga, care costa 200 de dolari plus costurile de transport, în 1904. În 1902, Monell a raportat că mai mult de douăsprezece dispozitive vibratoare medicale erau disponibile pentru examinare la Expoziţia de la Paris din 1900. Mary L. H. Arnold Snow, adresându-se unui public de medici, discută în detaliu despre un număr dublu de astfel de aparate, printre care se includeau cele de vibromasaj muzical, cu motor descentrat, oscilatoare de ţesut, diapazoane vibratoare, dispozitive de masaj acţionate de mână sau de picior, bătătoare de muşchi şi concasoare simple, vibratile (aparat vibrator cu sârme), echipament pneumatic şi de cauterizare combinat cu accesorii vibratoare de masaj şi vibratoare acţionate de presiunea aerului, de turbine cu apă, motoare cu gaz, baterii şi curent stradal prin prize cu soclu de lampă electrică. Aceste modele, ale căror preţuri variau între cincisprezece dolari şi mai bine de două sute de dolari, ofereau pacienţilor vibraţii cu o frecvenţă de la una şi până la şapte mii de impulsuri pe minut. Unele maşini erau concepute pentru a sta pe podea, pe role, unele erau portabile, iar altele puteau fi suspendate de tavanul clinicii precum cheile într-un garaj modern.
Articolele şi manualele despre tehnica vibromasajului de la sfârşitul acestui veac lăudau versatilitatea maşinii pentru tratarea aproape tuturor bolilor ambelor sexe şi economia de timp şi de forţă de muncă a medicului, în special în ceea ce priveşte masajul ginecologic. După anul 1905, erau disponibile modele portabile comode, cu impresionante şi diverse accesorii de schimb, care permiteau utilizarea în cazul vizitelor la domiciliu.
În primele două decade ale acestui secol, vibratoarele au început să fie comercializate drept bunuri domestice prin publicitate în reviste precum Needlecraft, Home Needlework Journal, Modern Women, Hearst’s, Mc’Clure’s, Woman’s Home Companion şi Modern Priscilla. Dispozitivul se adresa în special femeilor ca un instrument ce putea folosit pentru relaxare şi sănătate, în fraze ambigue precum „toate plăcerile tinereţii… vor tresălta în tine“. Atunci când se adresau bărbaţilor, vibratoarele erau recomandate ca daruri pentru femei de care vor beneficia şi ei prin redarea strălucirii ochilor şi a nuanţei rozalii a obrajilor consoartelor lor. O gamă largă de modele era disponibilă la preţuri diferite şi cu diverse tipuri de alimentare, incluzând energia electrică, pedala de picior şi apa. O linie de vibratoare specială şi versatilă a fost ilustrată în catalogul firmelor Sears, Roebook şi al Companiei de Electrocasnice din 1918. Aici, o reclamă intitulată „Ajutoare pe care orice femeie le apreciază“ arată un ataşament vibrator pentru o rulotă care alimentează, de asemenea, accesorii pentru învârtire, amestecare, batere, şlefuire, polizare şi punerea în funcţiune a unui ventilator.
Camuflajul social al vibratorului drept instrument casnic şi medical profesionist pare să fi rămas mai mult sau mai puţin intact până la sfârşitul anilor 1920, atunci când adevăratul vibrator (însă nu dispozitive de masaj sau electroterapeutice) a dispărut atât din birourile medicilor, cât şi din respectabila presă care se adresa uzului casnic al acestuia. Se poate ca acest lucru să fi fost rezultatul unei mai bune înţelegeri a sexualităţii femeilor de către medici, al apariţiei vibratoarelor în filmele pentru adulţi din anii ’20 sau al ambelor fenomene. Revistele de specialitate dedicate electricităţii ale perioadei nu au menţionat vibratoarele şi nici nu au raportat statistici cu privire la vânzarea acestora, aşa cum procedau în cazul altor aparate medicale.
Atunci când vibratorul a reapărut în anii 1960, nu mai era un instrument medical; acesta fusese liberalizat consumatorilor într-o asemenea măsură încât până în anii şaptezeci, a fost comercializat, în mod deschis, ca dispozitiv ajutător în actul sexual. Eficacitatea sa în producerea orgasmului femeilor a devenit un criteriu de vânzare explicit pe piaţa de consum. Emanciparea femeilor a pus capăt fenomenului care începuse odată cu introducerea vibratorului electromecanic în case: a lăsat la îndemâna femeilor sarcina pe care nimeni altcineva nu dorea să o facă.
Și cu asta am încheiat. Sper să vă fi fost de folos în vreun fel și, ca urmare, să scadă nesuferitul acela de procent de 70% femei care nu știu ce este acela un orgasm. Amin!
Citiţi şi
Patimile domnului Muscă în Valahía
Neliniște și rațiune în colivie – Les Intranquilles / The Restless
Femei bolnave – diagnostic greșit și mit într-o lume făcută de bărbați
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
