Nu există manipulare acolo unde nu există oameni care se comportă prostește. Iar acum materie primă avem, slavă Domnului, din plin.
Comportamentul prostesc nu derivă doar din incapacitatea de a întocmi raționamente elementare. De cele mai multe ori, acesta se naște, pur și simplu, din lenea de a gândi.
Deposedat de exercițiul gândirii, noul om va crede nu ceea ce este adevărat, ci ceea ce îi confirmă varianta sa, pre-existentă, despre adevăr. El este astfel învățat pe cine să urască și împotriva cui trebuie să-și manifeste ura.
Nu e nimic nou. Istoria lumii este, în același timp, și o istorie de manipulare a lumii (nu mai departe de anul 1990, propaganda funcționa – eficient! – întocmai).
Iar mecanica urii este atât de simplă (e banal, chiar e), încât te uluiește de fiecare dată că încă merge. Ai crede că, în mii de ani, omul și-a mai lepădat din animalitatea primară. Hei, e aproape 2017, avem internet rapid și telefoane inteligente. Dar nu. Încă merge.
Cel mai ușor este să creezi și să întreții ura față de dușmanul invizibil, dar cunoscut (se știe!). El nu ripostează (de cele mai multe ori habar n-are că a devenit dușmanul), iar tăcerea sa îl face și mai vinovat.
În România, aceste alegeri parlamentare au demonstrat, o dată în plus, infantilismul societății românești, care pare alcătuită nu din oameni, ci din guguștiuci.
S-au perindat, pe micile și pe marile ecrane, din nou, false teme de dezbatere, într-un exercițiu colectiv de alba-neagra incredibil de primar. Și a apărut un nou dușman (Băsescu nu mai era de ajuns, nu mai putea fi): George Soroș. El este acela. Satana, ce să mai.
Săracul Soroș e cum e mai rău: și evreu, și ungur, și american, și capitalist. E clar că vrea să ne fure țara. Toate rudimentele de propagandă din ceaușismul târziu (Ceaușescu încă trăiește, și nu e vorba că e pe o insulă cu alde Elvis, trăiește în fiecare scară de bloc din România) sunt aici. Țara noastră-i țara noastră, dulce pasăre albastră, iar odiosul o vrea.
Nivelul de primitivism e, de fapt, mai mare (cu cât mai gogonată ipoteza, cu atât mai eficient rezultatul, stalinist, frumos): nu e de vină doar Soroș, e de vină oricine e străin, în orice fel. Noi suntem aici pe veci stăpâni.
Românul verde e bun și drept, dar el a fost cotropit, și iată că ni se întâmplă din nou, ștergem babele Italiei la cur pentru că ne-au furat străinii țara, plânge și Celentano poetic, la televizor, cum să nu fie adevărat? Și ce altceva poate să anunțe această aliniere de nume: Iohannis-Kovesi-Julien? Aud?
Dintotdeauna, pentru totdeauna, ceea ce explică lumea pe înțelesul omului care refuză gândirea va avea succes, pentru că – ghinion ? – cei care refuză gândirea formează majoritatea acolo unde educația a eșuat lamentabil. Iar în România, puteți vedea.
În acest context, conspirațiile par întotdeauna explicația. Există și o (minunată) istorie a conspirațiilor din sufragerii de bloc. Întrebarea cu care un conspiraționist te blochează întotdeauna este aceasta: dar de ce dă Soroș bani încolo și încoace, ce urmărește el, cine-l ține pe ăsta în brațe, hă?
Tot conspiraționistul îți răspunde: e evident că vrea Ardealul (doar e ungur!), e evident că ne vrea aurul (doar e evreu!), e evident că vrea să ne sclavagească (doar e american!). E simplu, nu?
Contra-argumentul meu preferat (din filmul altei conspirații și el) este acesta: evreii, după Al Doilea Război Mondial, și-au construit cercuri de apărare, au avut o obligație, morală dacă preferați, de a susține drepturile omului, ale tuturor minorităților. Toți miliardarii trebuie să cotizeze, că altfel îi ia mama dracului.
Există, desigur, și varianta ca domnul Soroș să fie, pur și simplu, un miliardar filantrop, dar în lumea conspirațiilor nimeni nu face nimic fără un motiv pecuniar. Așa că varianta asta pică, de la sine.
Atunci, se ridică un alt contra-argument, pe partea economică direct: domnul Soroș are nevoie de societăți deschise și de piață liberă, fiindcă acestea sunt lumile în care își poate spori averea (carevasăzică, se asigură că sunt respectate regulile jocului, că sunt aceleași pentru toţi, pentru a profita de sistemul în care poate să facă profit). Dar, stai așa, atunci de ce nu cumpără domnul Soroș direct politicieni? Politicienii trec, factorii de presiune (societatea civilă) rămân, în esența lor, aceiași. E mai util…
Și, întocmai ca în sufragerii, putem continua așa la nesfârșit, putem să tot introducem variabile, din care să rezulte exact ceea ce vrem să auzim. Putem să ridicăm chiar ipoteza că nici măcar domnul Soroș, persoană fizică, nu poate controla dezvoltarea rețelei organizațiilor non-guvernamentale pe care le-a sprijinit…
Fapt este însă că, fără acest ajutor, România s-ar fi schimbat meschin de puțin în ultimii aproape treizeci de ani. Organizațiile non-guvernamentale nu doar că au preluat din munca pe care administrațiile, din indolență și hoție, nu au mai făcut-o, dar au excelat în activitatea lor. Într-un anumit sens, elita României chiar este soroșistă.
Dacă suntem astăzi conștienți de problemele atâtor și atâtor categorii defavorizate, asta s-a întâmplat și pentru că, până la urmă, soroșizarea a reușit, iar o parte din societate (foarte mică) a devenit deschisă. A progresat într-o gândire fără granițe.
Mare greșeală! Evident, mișcarea de rezistenţă la acest progres nu și-a spus încă ultimul cuvânt (corectitudinea politică e o crimă, nu vedeți, ce e cu atâta cocoloșire a handicapaților și homosexualilor și țiganilor?, păi, au ajuns ăștia să ne spună nouă cum să trăim în țara noastră…?).
De aceea, Soroș e un adversar confortabil, căci acțiunile sale (oculta!) pot explica multe, dacă nu totul. Ele explică și puținătatea orizontului propriu, dar și reușitele (dubioase) ale vecinului tău. Vecinul tău este dușmanul tău, nu uita asta. E soroșist. Mâine, vecinul va purta alt nume, nu asta contează. Importantă e mecanica. Ai nevoie de un dușman, ai nevoie permanentă de un dușman (studiază, în acest sens, și religia – nici bunul Dumnzeu nu se descurcă fără Lucifer)!
Dincolo de toată această perdea de fum, mâinile care țin păpușile se opresc doar pentru a număra profitul (altă conspirație?). Iar profitul, evident, crește, ‘tu-le muma-n cur.
Acesta este tabloul cercului în care ne învârtim (e momentul, en passant, să-mi fac o mea culpa mică: înțeleg că Soroș a cumpărat în viu tot ce mișcă-n țara noastră. Regret enorm că nu l-am mâncat și eu pe bătrânul bogătan – nici o sută de euro, acolo, nimic. E evident că sunt un retrograd și că nu sunt bun de nimic, și că nu-și cheltuie nici el banii chiar așa, cu oricine… Nu m-a plătit, nu merit să exist).
Dar încotro ne îndreptăm, totuși, cu cercul ăsta cu tot? Mecanica urii înseamnă dezbinare. Numai că dezbinarea socială, fie că e pe criterii de clasă sau de rasă, este un fenomen care scapă ușor de sub control. Polarizarea, în istorie, decade pur și simplu în ororile diferitelor tipuri de războaie. O societatea care nu e în stare să-și integreze toate părțile componente e o societate care s-a prăbușit déjà, deși încă nu-și dă seama.
Mai mult, mai tragic, trăim vremuri de aur pentru demagogii care știu să folosească tehnologia. N-ați uitat: comportamentul prostesc exclude o verificare a informațiilor (chiar dacă e atât de ușor, astăzi, la ce bun?, căci nuanțele complică la nesfârșit…).
Comportamentul prostesc include credința că totul pe lumea asta are o explicație banală (care nu doar că îi explică lumea, dar îi și absolvă celui cu comportament prostesc toate nereușitele), teama că va fi înșelat (chiar va fi, dar nu de cine crede) și incapacitatea de a discerne între real și imaginar (o paranoia socială e o mină de aur în orice propagandă, oho!).
Și atunci? Și atunci, dușmanul imaginar nu poate fi înfrânt decât de acela care anunță (în continuu) că îl confruntă. Numai că – ce să vezi ? – exact ăsta e dușmanul real. Iar asta se poate proba. E cu fapte, date, nume. Dar ce importanță mai are?
Suntem în epoca post-adevăr, în care noul adevăr (minciuna e noul adevăr, așa cum albul e noul negru) e al celui care îl zbiară până convinge mai multă masă. Deși, dacă ne mai gândim un pic, o să ne dăm seama că, de fapt, niciodată n-am plecat de aici.
Trăim în același ciclu de evoluție și involuție ca pe vremea răposatului Aristotel (dacă nu vă deranjează prea mult, răsfoiți, totuși, Politica).
Iar atunci când sunt create în societate premisele ca să se desfășoare, mecanica urii câștigă. Bineînțeles, între timp, societatea – ca ansamblu – e mutilată. Nu e ghinion. E încă un rezultat al întâlnirii hoților cu proștii.
Pe Andrei îl găsiți cu totul aici.
Și tu poți scrie pe Catchy! 🙂
Trimite-ne un text încă nepublicat, cu diacritice, pe office@catchy.ro.
Citiţi şi
Prostia omenească și prostia românească
Dragostea doare. Nu, cea interzisă doare
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
