Mică fiind ascultam înfricoşată, dar oarecum fascinată, poveştile cu iele. Mult mai târziu, aveam să ascult o altă poveste despre ele, poveste care mi-a rămas adânc întipărită-n minte, datorită conjuncturii vieţii mele de-atunci.
Maya era bunica unui apropiat prieten din trecutul meu, pictor, conştient de harul şi potenţialul său, un om care jongla lesne cu absurdul, care se simţea-n largul său prin zonele abstracte, care îmbrăţişa suprarealismul, dar şi fizica, matematica sau genetica, toate acestea ca pe-un fapt firesc, simţindu-le aproape organic, căutând întruna nenumărate răspunsuri, afundându-se tot mai mult în profunzimile spiritului. Lângă el trebuia mereu să am un carneţel în care să-i notez ideile ce abundau în mintea sa, pentru ca apoi el să facă lucrări şi să-şi dezvolte gândurile, aşternându-le. Nebunia sa, cel mai adesea constructivă, înălţătoare chiar, dar din păcate nu întotdeauna astfel, un lucru firesc de altfel pentru artiştii ce se preumblă prin ‘nalte sfere, era cunoscută de către toţi cei apropiaţi.
Ei bine, Maya era o femeie de vreo şaptezeci şi ceva de ani, o femeie simplă şi blândă, cu frică, dar şi cu iubire faţă de Cel de Sus, cu Dumnezeu în suflet şi în fapte. Ştiuse a îmbătrâni frumos, adunând în dânsa o partea din înţelepciunea ancestrală a satului, având mereu la-ndemână câte o vorbă de duh pentru fiece ispravă din jur.
Şi ne povestea cum, copilă fiind, pe când avea şapte ani, s-a dus după părinţii săi la o nuntă, într-un sat vecin. Pe drum, în timp ce traversa un deal, în plină noapte, a fost înconjurată de nişte entităţi feminine îmbrăcate în alb, care se mişcau uşor, deasupra pământului, în ritmul unei muzici nepământene, o muzică pe care şi-o amintea chiar şi la vârsta ceea. Fascinată de sunete şi de frumuseţea lor, nici nu realiza că mergea odată cu ele. Precum în poveştile cu final fericit, brusc a lătrat un câine, spiritele dispărând brusc. Ajunsă în sat, la acea nuntă, sătenii i-au spus că mare noroc avut-a cu-acel lătrat de câine, altminteri ar fi luat-o ielele cu ele. Ascultând-o pe când îşi amintea toate acestea, fiind transpusă cu totul în povestea-i de demult, ştiind-o un om curat, nu aveai cum să nu o crezi când ne mărturisea şoptit, ca pe o mare taină, că încă-i mai răsună-n minte sunetele din acea noapte.
Prietenul meu, cunoscând credinţa că dacă cineva vede iele, atunci persoana în cauză sau un descendent al acesteia va vedea idei, îşi găsea, râzând, justificarea nebuniei şi a genialităţii lui:
-N-am scăpare, dar e o binecuvântare. Maya a văzut iele!
Citiţi şi
Ce fac eu de mult nu se mai numește curaj, ci nebunie
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
