Tușa Livia plecase în America de mai mulți ani, suprinzând pe toată lumea. Cineva îi povestise despre un domn văduv și ea se încumetase să plece fără a mai sta mult pe gânduri, fără să știe ce o așteaptă, și cum va fi omul lângă care va sta toată viața. Văzuse doar o fotografie, nu prea clară. Curajoasă și poate puțin naivă, o porni în aventura vieții sale. Cum a ajuns, ce a simțit, și cât de bine s-a potrivit cu bărbatul înalt și brunet din fotografie, ce afișa un zâmbet deschis, doar ea știe. Poate s-a încurajat gândind că asta e șansa ei, pe care multe fete și-ar fi dorit-o.
Pastorul, căci bărbatul cu asta se ocupa, s-a dovedit a fi un om de treabă. Uneori, mătușa își aducea aminte de unde plecase, și o apuca nostalgia. Știa cât de greu e la noi, cu toate raționalizate, ce tristețe lăsase în urmă și voia, într-un fel, să trimită puțin din bucuriile ei, așa că Sabina, nepoata ei preferată, primea mereu pachete. Evident că acestea erau deschise de vameși, de securiști, uneori de poștași, fiecare ciupind de acolo, dar ceva tot mai ajungea și la ea. Toți inspectau să nu fie ceva de contrabandă.
Așa că, atunci când primi înștiințarea să ridice coletul se bucură foarte mult. Tocmai făcea prăjitură cu mere, o rețetă pe care chiar mătușa Livia o învățase. Mirosea frumos a vanilie și a scorțișoară, primite și acestea, cu alt colet, tot din America. În magazinele alimentare, exclus să găsești astfel de mirodenii. Poate doar de Paște ori de Crăciun. Mai aduceau unii de la unguri și de la sârbi, dar se găseau greu.
A doua zi, se duse devreme la poștă. Stătu la coadă să își ridice coletul și ora cât așteptă să îi vină rândul trecu pe nesimțite. Parcă poți să cumperi ceva ori să achiți ceva fără coadă! Se stă peste tot, la lapte, la pâine, la carne, la fructe, ore în șir, de cele mai multe ori afară, sub cerul liber, indiferent că e iarnă sau vară, că sunt 40 de grade sau – 25 grade. Doar la aprozare nu e coadă, însă pe acolo, ca și în galantarele alimentarelor, bate vântul. Noroc că în oraș este o ”fabrică de conserve”. Așa se mai găsește fasole la borcan, spanac, mazăre, compoturi și gemuri.
– Poftiți coletul! i-l oferi funcționara de la ghișeu, cu amabilitate interesată, doar-doar va primi și ea ceva. Locul expediției nu-i scăpase neobservat, iar din afară numai lucruri bune poți primi.
– Mulțumesc, zise scurt Sabina.
Semnă și plecă. Era greu și nu va ajunge ușor acasă. Dar merită tot efortul.
Pe drum se mai întâlni cu cunoscuți. Îl puse jos de câteva ori și sfârși prin a ajunge pe masa din bucătărie. Îl deschise cu emoție și cu bucurie. Dulciuri, parfumuri, cafea, jucării pentru copii, tot felul de mărunțișuri la care tânjea demult și nu avea de unde să le cumpere, primi și haine, o pereche de blugi, ghete puma și cămașă în carouri roșii-albe. Le întinse pe toate și se bucură ca un copil. Își luase pentru asta liber de la serviciu. Probă, mirosi, gustă, încercă tot ce se afla acolo, apoi le căută un loc cât mai potrivit.
Puse hainele în dulap, printre celelalte, unde strecurase mai demult săpunuri Amo și Vis. Le cumpărase de pe Oser, de la Cluj, un fel de gigantic bazar în aer liber unde găseai și ce nu visai, de la artă la produse alimentare, îmbrăcăminte, cosmetic, lucruri vechi și noi. În bucătărie lăsase mirodeniile și sticla frumos colorată, cu plante și păsări, ce conținea vegeta, deși prima dată crezuse că e parfum sau șampon. Se bucură de pungile de cafea, care cu siguranță îi vor ajunge pentru câteva luni. Se simțea foarte împlinită și inima îi crescuse în piept. Colegele știau și ele de pachetele acestea. De fapt, în oraș, mai nimic nu puteai ține secret, toată lumea știa totul despre toată lumea. Ei, și ce?! Era legal, așa că nu avea de ce să își bată capul.
Trecu ceva vreme de când primise pachetul și Sabina primi o scrisoare. Pe ștampila de intrare în țară scria 15 martie 1986. ”A ajuns, în sfârșit, după 3 săptămâni!” își zise ea. Scrisoarea venea de obicei odată cu coletul. Iar o rătăciseră cei de la poștă, ori poate securiștii. Cine știe? Bine că a venit! Mai bine mai târziu, decât niciodată! O deschise cu nerăbdare să citească scrisul îngrijit al mătușii. Acum era diferit. Un scris cu litere de mână, dar ca de tipar. Nu era grafia obișnuită.
Se așeză pe scaun, moale. O paloare gălbuie i se așternu pe chip, mâinile începură să-i tremure vizibil. Lăsă scrisoarea pe masă și parcă se estompase pe mileu de poantlas cu lalele pe care îl făcuse ea singură, timp de câteva luni, cu acul și ața de bumbac. Era un semn de prosperitate să ai astfel de dantele pe masă. Simți nevoia să bea ceva fierbinte sau tare, ceva mai puternic decât sentimental pe care îl încerca în clipa aceasta. Cu pieptul apăsat de emoție și cu picioarele de plumb se duse la barul de sub vitrine. Luă o sticlă frumoasă și un pahar de cristal. Își turnă coniacul auriu și-l bău dintr-o înghițitură, în timp ce lacrimile îi curgeau pe obraz.
În minte îi stăruia doar o frază. ”… pe lângă cele pregătite de ea din timp, v-am pus o sticluță ce conține o parte din cenușa ei. Ar fi vrut să se întoarcă pentru o vizită măcar, în țară…” Sticluța cu păsări se golise între timp pe jumătate, îmbunătățind gustul mâncărurilor din ultima vreme. E drept că i se păruse cam ciudat, dar nu se gândise prea mult la asta. Acum, gustul acesta îi învie ca un foc ce îi ardea limba de parcă tocănițele și ciorbele condimentate cu praful din recipient mai clocoteau încă. Realiza cu fiecare clipă pe care o respire că a mâncat-o. Izbucni în hohote de plâns. Mătușa… s-a întors în oraș!
Pe Gabriela o puteți urmări aici.
Curaj, și tu poți scrie pe Catchy! 
Trimite-ne un text încă nepublicat, în format .doc, cu diacritice, pe office@catchy.ro.
Citiţi şi
Idei de cadouri pentru femeile care apreciază rafinamentul
Prostia omenească și prostia românească
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
