În ciuda excelentei păreri pe care o avem despre noi înșine, la o privire ceva mai atentă, poate vom fi nevoiți să constatăm că viața noastră de zi cu zi e o înspăimântătoare înșiruire de reflexe condiționate. Știm cu toții povestea câinelui lui Pavlov, acela care era hrănit la ore fixe, după ce, cu câteva secunde înainte de a-și primi hrana, savantul aprindea un bec pe care, inevitabil, bietul câine a ajuns să-l asocieze cu primirea farfuriei cu mâncare. Într-o bună zi, s-a aprins doar becul, fără ca hrana să mai vină. Glandele salivare ale câinelui au început, însă, să reacționeze. Ceea ce se știe mai puțin e că Pavlov însuși era sclavul rutinei, că făcea o serie de lucruri la ore fixe, în anumite zile. Ar fi putut, prin urmare, să formuleze empiric teoria reflexului condiționat, doar privind către propria sa existență. Desigur, asta nu i-ar fi adus un premiu Nobel!
C., deși auzise de Pavlov și câinele lui, nu s-ar fi gândit vreodată că ar fi putut fi, în ochii celorlalți, ceea ce bietul câine era pentru savantul sovietic. Privite din exterior, de la o oareșce distanță, femeile sunt, pentru bărbații care au pretenția că le înțeleg, previzibile, ușor de încadrat în câteva tipologii distincte. Asemenea unor cititori în cafea, bărbații pretind adesea că pot citi semnele pe care corpul unei femei, vestimentația, gesturile, cuvintele ei le transmit. Amuzantă ficțiune… De câte ori trebuie să fie văzută o femeie în compania aceluiași bărbat, până când să devină o certitudine pentru toți ceilalți că cei doi au o aventură?! De câte ori trebuie să râdă o femeie la glume sau simple aluzii sexuale, până când glumețul ajunge la concluzia că ar putea-o invita oricând într-o cameră de hotel?! De câte ori aceeași femeie trebuie să ne privească direct în ochi, făcându-ne câteva complimente, până când ajungem să fim convinși că suntem irezistibili?! De câte ori trebuie o femeie să fie mai nervoasă, mai agitată decât de obicei, înainte de a se ajunge la fatala concluzie că, fie e într-una dintre zilele acelea, fie are o disperată nevoie de sex?!
Despre C., mulți dintre bărbații din jurul ei ar fi spus că-și petrece cel puțin câteva nopți pe lună în compania aceluia cu care, o dată pe săptămână, își bea cafeaua pe o terasă din centrul orașului. De fiecare dată când se întorceau la serviciu, după cafea, se putea simți în jur acea rumoare masculină, plină de subînțelesuri, însoțită de privirile insinuator-invidioase ale bărbaților captivi în costumele lor negre, de la gâturile cărora porneau înspre abdomen cravate închise la culoare, cu noduri regulamentare. O adunare solemnă de Pavlovi care gândea, în acel moment, același lucru. Pentru ei, când cei doi intrau pe ușa aceea de lemn, totul era clar; ar fi putut jura că C. zâmbește diferit, că gesturile ei trădează o relație vinovată, că întregul ei corp emana o tensiune erotică despre care ei ar fi putut vorbi competent, cu profesionalism, ore în șir. Analizele lor freudiene îi conduceau către… irefutabile concluzii: C. avea nevoie de sex, ceea ce primea acasă nu era suficient. Își notau mental că ar trebui să se înscrie pe listă, convinși că performanțele lor de masculi alpha sunt mai mult decât satisfăcătoare. În secundele când o priveau, deveneau transparenți; era ca și cum ar fi gândit cu voce tare. Grizonantul cu voce baritonală spusese chiar, de câteva ori, că nicio femeie nu avusese vreo plângere legată de virilitatea lui. Confundase probabil, ca atâția alții, delicatețea, protejarea orgoliului masculin cu o confirmare fără dubiu a calităților sale fizice.
N-am știut niciodată dacă C. era conștientă de toate acestea. Părea a nu fi. Și chiar dacă ar fi fost, cred că găsea o anume voluptate în a-i contraria pe ceilalți. Adevărul din spatele acelor întâlniri săptămânale era cu mult mai inofensiv decât și-ar fi putut cineva imagina. Atât de inofensiv, încât niciunul dintre acei masculi alpha nu l-ar fi crezut, în ipoteza că ar fi avut vreodată curiozitatea de a-l afla. C. se bucura de conversație și companie. Atâta tot. Atât de simplu și, tocmai de aceea, atât de puțin veridic! Pentru ea, acele 40-50 de minute erau una dintre puținele evadări din rutina pe care o suporta destul de greu. Probabil că erau momente în care gândurile ei mergeau ceva mai departe, dar niciodată mai departe decât merg gândurile oricărui individ viu, construit, așa cum suntem construiți cu toții, și din instincte, senzații, dorințe sau fantezii.
Sunt, însă, lucruri care femeilor frumoase nu le sunt permise. Dacă C. ar fi avut vreo 30 de kilograme în plus, dacă n-ar fi avut 30 de ani, ci 60, dacă n-ar fi avut niciuna dintre acele trăsături pe care, astăzi, le asociem frumuseții fizice feminine, și-ar fi putut bea cafeaua liniștită, alături de același bărbat, de două ori pe zi. Defectul ei capital e că face parte din acea categorie de femei pe care masculul alpha o înțelege foarte bine. Or, odată intrată în această categorie, viața lui C., dorințele ei deveneau așa de ușor psihanalizabile! Fiecare dintre bărbații alături de care lucra ar fi putut vorbi despre ea cu competență și certitudine. Ei știau totul despre ce gândea ea, despre ce-și dorea ea, despre ceea ce ea avea nevoie. Și asta pentru că, întotdeauna și pentru totdeauna, masculii alpha înțelege femeile!!! Ei poate citi semnele, poate interpreta cuvintele, poate anticipa dorințele oricărei femei frumoase cu care se intersectează. De unde posedă această infailibilă știință? Răspunsul se găsește la Pavlov și câinele său!
Citiţi şi
De ce și-ar face cineva implant de păr – convingeri, pe bune!
“Ce să fac ca să slăbesc? Ce să mănânc? Dă-mi o listă!” Iată lista doctorului Adrian Copcea
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
