Aproape patru ani în India… În câteva săptămâni, plec definitiv către țară. În aceste ultime săptămâni, nici nu mă gândesc să stau în Delhi. E deja vară iar eu am nevoie de un final pentru jurnalul indian pe care am început să îl scriu încă din 2009. Allen, prietenul meu chilian, locuiește acum în Vashisht, un sat undeva în Himalaya, în nord. Îmi încui apartamentul, îmi arunc rucsacul în spate și plec. De pe terasa casei de oaspeți în care stau, văd în fiecare dimineață muntele. Tot acolo o întâlnesc pe W., o indiancă de aproape 40 de ani. În Vashisht, nu am timp să mă plictisesc. Cu W., totuși, nu poți vorbi foarte multe. E o femeie atrăgătoare, dar tăcută. O întâlnesc dimineața pe terasă, învăluită în fum de hașiș. Mă așez lângă ea, îmi deschid agenda și scriu vreo câteva ore. Ne despart centimetri, dar e ca și cum între noi s-ar afla distanțe enorme. În răstimpul în care îmi caut cuvintele, privirea mea periferică o surprinde întotdeauna privind către munte, impasibilă, inspirând și expirând fumul plăcut, alb, cu miros dulce-amar, al hașișului indian. Abia după câteva zile începem să vorbim. Aproape monosilabic. Nu vorbește despre ea. Se comportă ca și cum n-ar avea o biografie. Își câștigă existența din masaj. Nu orice tip de masaj, ci unul… spiritual. Câștigă 1.000 de rupii pentru fiecare ședință de o oră. Îmi spune cum, în timpul masajului, intră în contact cu nu știu ce energii și, câteodată, comunică telepatic cu lumea de dincolo. În mod normal, o astfel de mărturisire ar transforma-o în țintă a ironiilor mele. Pe W., însă, e greu s-o ironizezi. Nu reacționează, ci ignoră. Se închide în sine atunci când conversația n-o mai interesează sau, pur și simplu, se ridică și merge către cameră, așteptându-și acolo viitorul client. Acum, lucrează pentru o echipă de la Bollywood care filmează în Vashisht. Sunt niște oameni îngrozitori, îmi spune W. Vorbesc prea mult. Masajul ei trebuie să se desfășoare în liniște, în preajma unui decor foarte bine gândit și organizat. Sporovăiala o împiedică să-și facă treaba eficient.
W. mă intrigă. Aș vrea s-o transform în personaj, însă cum aș putea-o face?! Cu părul ei negru, tuns scurt, cu silueta aproape masculină, ale cărei forme abia dacă se ghicesc din spatele hainelor indiene, largi, pe care le poartă, W. pare o femeie de o banalitate înfiorătoare. Tocmai asta mă intrigă, de fapt. Există diferite tipuri de banalitate feminină… banalitatea zgomotos-inutilă, banalitatea prețioasă, banalitatea snoabă, banalitatea-kitsch etc. W. nu se încadrează în niciuna dintre ele. Ea pare a fi monolitică, pare a fi construită dintr-un singur bloc de piatră, neșlefuit, fără fisuri, fără incongurențe. Ca personaj, feminitatea ei, deloc erotică, pare a fi latentă, îngropată sub straturi succesive de ceva dens, indefinibil. Or, o asemenea femeie nu cred să existe… nu poate exista! Așadar, hotărăsc să sacrific 1 000 de rupii și să merg la masaj.
Cu o oră înainte, încep să mă pregătesc. Îmi recomandase să fiu perfect calm, să îmi golesc mintea, să nu gândesc nimic, să fiu permanent conectat la corpul meu, la ceea ce se va întâmpla cu el în timpul celor șaizeci de minute de masaj. Nicio intelectualizare, nicio raționalizare… nimic. Doar corpul meu și atât. E mai greu decât pare. Îndeobște, noi, oamenii, suntem atât de obișnuiți cu propriile noastre corpuri, încât sfârșim prin a nu mai fi conștienți de existența lor, cu excepția cazurilor în care suferim de cine știe ce durere fizică.
Când intru în camera ei, mă simt dintr-o dată stingherit, deloc stăpân pe mine însumi. W. se metamorfozase. Purta acum un sari vișiniu care, în lumina clar-obscură a camerei, îmbrăca un corp pe care nu mi l-aș fi putut imagina. E desculță și îmi arată, cu mâna dreaptă, locul unde ar trebui să mă întind. Camera miroase ciudat. E un miros care se îmbină atât de bine cu muzica pe care W. a ales-o pentru ședința noastră de masaj, încât, la un moment dat, nu mai știu exact dacă ce aud e mirosul din cameră sau dacă nu cumva ceea ce percep olfactiv e melodia aceea instrumentală, indiană.
În timpul masajului, W. respiră greoi, ușor sacadat, ca într-o transă. Nimic ridicol și fals în ceea ce face. Rostește în răstimpuri un soi de mantră pe care nu sunt convins că o aud distinct, de vreme ce ea se pierde printre celelalte acorduri muzicale. Își folosește ambele mâini de parcă ar fi una singură, iar eu, fără nici cel mai mic efort de voință, nu mai sunt altceva în afară de piele, mușchi, artere, sânge etc. Milioane de ani de evoluție a speciei umane dispar, sunt suspendate timp de șaizeci de minute și mă găsesc, iată, redus la ceea ce anatomia spune despre mine că sunt. De obicei, îmi e greu să tac. Gândurile și ideile mele, chiar și atunci când sunt interiorizate, se exprimă folosind cuvinte, propoziții, fraze, uneori discursuri elaborate. Nu am mai avut până în acest moment, din câte îmi pot aminti, experiența tăcerii absolute. W. însăși încetează acum să existe. Mâinile ei, plimbându-se pe corpul meu, nu-i mai aparțin; nici măcar nu mai sunt alcătuiri umane, cărora imaginația mea să le poată atașa un corp. Sunt doar atingeri care mă fac să mă simt pe mine însumi ca și cum n-aș mai fi eu însumi.
Când terminăm, îmi spune că am probleme cu latura mea feminină. Dumnezeu știe ce-o fi însemnând asta… nu mă obosesc să întreb. După un somn de câteva ore, mă apuc de scris. Realizez că W. a reușit cumva să fie permanent, în existența ei continuă, așa cum eu fusesem doar în acele șaizeci de minute. Dintr-o dată, ea devine coerentă; o pot înțelege.
Iată-mă acum, aproape un an mai târziu, scriind săptămânal, texte cu și despre femei. Poate că încerc să rezolv încă misterioasa problemă a laturii mele feminine?! Greu de spus.
Citiţi şi
„Delon a fost bisexual. Romy Schneider ar fi știut.” O biografie de scandal
Câteva ponturi de frumusețe de la Andie MacDowell (66)
Teoretic, știu cum se face. Practic, sunt praf
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
