Legendele mărțișorului sunt mai multe, care mai romantice, care mai vitejești. Cert e că micul obiect de podoabă, cu șnur alb-roșu, care simbolizează renașterea naturii, a fost inclus chiar și în patrimoniul UNESCO.
Se zice că ar avea origini daco-tracice (mici amulete alb-roșii fiind purtate pe meleagurile noastre încă de acum 8.000 de ani!), de aceea ne bucurăm de el doar noi, românii, și vecinii noștri bulgari și macedoneni.
După cum știm, la fiecare început de primăvară, româncele mari și mici își prind în piept, cu bucurie, mărțișorul aducător de noroc.
Îmi amintesc cu cât entuziasm mă pregăteam, în școala primară, de venirea primăverii! Cu câtă migală prindeam câte un mărțișor pe un cartonaș, pe care mai și scriam mici poezioare sau pur și simplu gânduri bune. De fiecare 1 Martie ofeream în dar fetelor din clasă aceste obiecte „prețioase”, căci, vă spun drept, micile mărțișoare de tinichea, frumos colorate, cu coșari, potcoave, buburuze sau ghiocei ne aduceau atâta bucurie, ca primăvara însăși.
Cu mare curiozitate îmi așteptam, la rândul meu, mărțișoarele și gândurile frumoase, primăvăratice, oferite practic la schimb, de către celălalte fete.
Băieții, mai pragmatici, nu ne ofereau și catrene. Dar frumoasele mărțișoare ne erau de ajuns. Mai ales dacă pe la banca noastră trecea… acel băiat. Mărțișorul de la el era pus numaidecât în piept și purtat cu fală.
Nu știu dacă vă mai amintiți mărțișoarele pe care le-ați purtat, în copilărie. Însă eu știu că-mi amintesc, cu siguranță, unul.
Aveam aproape cinci ani în primăvara aia, când mama mi-a dăruit cel mai frumos mărțișor. Nu era obișnuitul mărțișor colorat de tinichea, nici floarea în cutie de plastic, oferită de obicei, pe atunci, mai degrabă profesoarelor.
Mama îl cumpărase de la fondul plastic, iar eu rămăsesem mută de încântare când văzusem rățușca de culoare cafenie, din lemn lăcuit, ce avea pe cap un batic roșu cu buline. Și, ca și când n-ar fi fost deja destul de frumoasă, rața mai ținea „în brațe” și un coșuleț plin de flori de primăvară. Era mare cât o broșă și semăna cu un personaj Disney, parcă anume coborât din televizorul nostru alb-negru, prinzând culoare doar pentru mine.
Inima îmi tresălta de bucurie, pe sub mărțișor, așa că abia am mai auzit-o pe mama anunțându-ne că mergem într-o vizită.
Vorbea cu surorile mele, care erau incluse deja în discuțiile de oameni mari. Le povestea că o să mergem la o colegă de serviciu de-a ei, să-i cunoaștem fiicele.
Am auzit că una dintre fetițe e înfiată. Așa că am întrebat, cu curiozitatea specifică vârstei, ce înseamnă că e „înfiată”. Și am aflat atunci, cu stupoare, că există copii pe care părinții îi abandonează. Mă rog, mi-a explicat și ce înseamnă o „casă de copii”, iar pe mine m-au trecut fiorii. M-am simțit pe loc și mai norocoasă decât în momentul în care primisem rățușca.
-Laura o cheamă. Cică e foarte lipicioasă, continuă mama. Colega mea îmi spune că, sincer, pe a ei o iubește pentru că e fata ei. Dar pe asta, o place din toată inima! E chiar de o seamă cu tine! îmi precizează mama.
Știu că tare ciudate mi s-au părut spusele femeii. Și cred că m-am bucurat atunci că n-am și eu vreo soră… înfiată, pe care mama s-o placă mai mult.
-Imediat ce a adoptat-o, a rămas și ea însărcinată. Culmea!, continuă mama povestirea. Așa îi și recomandase o bătrână: “Ia vezi, de înfiază un copil”, îi zisese. “Și-apoi o să-l faci și tu pe al tău! Că Dumnezeu e mare, te vede dacă faci o faptă bună”.
Și asta mi s-a părut ciudat atunci. Acum însă consider că e oarecum logic: odată ce nu mai are presiunea că “trebuie” să facă un copil, corpul se relaxează și are mai mulți sorți de izbândă în ce privește procrearea.
Dar să revenim la vizita cu pricina.
Am fost primite cu bucurie de mama copilelor. Iar eu le-am studiat, pe furiș, să văd ce anume avea în plus fetița aia adoptată, de o iubea maică-sa așa de mult.
Fiica biologică era blondă, cu două codițe împletite și ochi albaștri, blânzi. Ne privea pe toate, timid, pe sub niște gene lungi. Cea adoptată, brunetă, tunsă scurt, avea o privire vie, dar pe care eu am găsit-o puțin prea îndrăzneață.
-Vai, știi ce înfiptă e?! Nu ca bleaga asta a mea… ni le prezintă, pe scurt gazda, privind-o cu mândrie pe fetița brunetă.
Deși aveam doar cinci ani, am judecat-o aspru pe colega mamei. Și cred că încă o mai fac și acum. Căci, indiferent dacă sunt frați de sânge sau vitregi, copiii nu se compară între ei. Și-n niciun caz nu se jignesc.
În scurt timp, eu am fost trimisă cu fetele într-o altă cameră, să ne jucăm. Însă joaca noastră n-a ținut prea mult. Asta pentru că Laura, copila cea „înfiptă”, care îmi remarcase frumosul mărțișor, mi-a cerut să-i dau rățușca.
-Doar să mă uit puțin la ea! a încercat să mă convingă.
Eu m-am opus, invitând-o s-o privească cât poftește, dar la mine în piept.
Însă fata a devenit din ce în ce mai stăruitoare. Și, nu că m-ar fi convins, dar m-am gândit că bine, i-o dau puțin s-o vadă. Ce o să se întâmple?! Aveam garanția că mamele noastre sunt pe aproape și apoi, unde ar fugi cu ea?!
Cu chiu, cu vai m-am lăsat înduplecată și mi-am desprins mărțișorul din piept, punându-i-l fetiței în palmă.
-Merg până la oglindă, îmi spune ea, iar eu o privesc îndepărtându-se puțin.
Îmi amintesc cum mi-a stat inima în loc când Laura s-a întors de la oglindă cu mâinile goale.
Am privit-o cu o uimire amestecată cu furie și cu tristețe, căci nu-mi mai fusese dat până atunci să pierd ceva atât de… “valoros”.
Fata avea o privire malefică, ochii îi sclipeau de satisfacție în timp ce, cu obrajii plini… mesteca!
Am fugit, cu disperare, la mama, deși știam că asta n-o să-mi aducă rățușca înapoi. Și mi-am cerut dreptatea!
“Inculpata” a fost adusă și ea în sufragerie. Însă, la întrebarea maică-sii: “unde e rățușca fetei?”, Laura, încă mestecând, a răspuns, cu nonșalanță:
-A mâncat-o lupul…
A scos apoi din gură bucățile de lemn lăcuit, arătând ce se alesese de mărțișor.
Pe lângă furie și tristețe mi s-a mai adăugat și un sentiment de dezamăgire, când am văzut că întreg auditoriul a izbucnit în râs.
Nu mi-am găsit nici eu dreptatea, însă și vizita s-a încheiat brusc, căci n-a fost chip să fiu convinsă să mai rămân sub același acoperiș cu “mâna criminală”.
Primăvara mea a fost totuși frumoasă, ca toate primăverile, mai ales acelea din copilărie. Însă un mărțișor mai prețios ca acela eu nu știu să mai fi avut. Chiar dacă, cu timpul, mărțișoarele n-au mai fost doar de lemn sau tinichea, ci de argint sau chiar de aur, niciunul n-a mai prins, odată cu el, deasupra inimii mele atâta încântare, inocență și… primăvară.
Citiți și Povestea Dochiei şi a Mărţişorului
Curaj, și tu poți scrie pe Catchy! 
Trimite-ne un text încă nepublicat, în format word, cu diacritice, pe office@catchy.ro.
Citiţi şi
Ordin de ministru pentru mutarea unui cuib de berze
Totul trebuie să fie o madlenă
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
