Rick ne povestea, lui Liviu și mie, cum fusese înrolat în armata Statelor Unite la vârsta de 20 de ani, în 1964, ca să lupte în războiul din Vietnam. Despre cum a fost frontul de acolo nu a vrut să vorbească niciodată. Noi, făcând socotelile ad hoc, constatasem că Rick era cu aproape 20 de ani mai mare decât noi deși nu-și arăta vârsta. Fusese bijutier și de vreo zece ani era căsătorit cu o româncă și stabilit în orașul nostru frumos de lângă graniță, unde se simțea foarte fericit, foarte liniștit și împlinit în lumea noastră mai sărăcăcioasă decât SUA, dar mult mai calmă și binevoitoare.
Îl cunoscusem la clubul de lectură unde venea câteodată și unde ne cunoscuserăm și noi, Liviu și cu mine. Rick și Liviu se împrieteniseră mai demult fiindcă aveau ca pasiune împărtășită pictura, americanul practicând-o doar ocazional, ca un hobby drag, iar Liviu ca profesionist, el având o catedră de desen la un liceu din oraș și în spate o carieră de pictor de icoane.
Întâlnirile noastre cu Rick erau de obicei întâmplătoare, nearanjate, însă atât de plăcute. Un gentleman desăvârșit, conversația cu el era mereu o plăcere. Liviu era, ca întotdeauna, repezit și dornic să domine tot și toate, personalitatea lui hiberbolizată de singurătate fiind adesea copleșitoare. Liviu știa să fie foarte drăguț, extrem de amabil, chiar lingușitor uneori, dar și când își scotea colții putea fi îngrozitor. Se hrănea pur și simplu cu a-i răni pe cei din preajma lui. Făcea exact asta și cu mine și, ca să-i crească cotele de popularitate – cel puțin asta credea el – adesea plusa în grosolănie chiar în public. Eu, desigur, nu ripostam pentru că urăsc din tot sufletul scandalul de orice fel, cu atât mai mult pe cel din public. Mă retrag din polemici, asta este strategia mea perpetuă.
Rick observase metehnele lui Liviu dar, cu delicatețea lui de bărbat plin de considerație pentru sexul frumos, nu zicea niciodată nimic. Avea însă felul lui subtil de a-i arăta lui Liviu că eu puteam fi prețuită, dacă nu de el care era “perechea mea”, atunci de alții. Mă făcea să-mi treacă tristețile declanșate de Liviu cu remarcile lui acide pe care eu le toleram. Îmi spuneam că fiecare om este în felul lui și că firea schimbătoare și colerică a lui Liviu este poate un defect suportabil, în fond, nu era un băiat rău.
Rick îmi demonstra simpatia lui constantă și mă îmbrățișa cu prietenia lui cu scopul exact de a mă ridica în ochii lui Liviu care vedeam că se uita apoi la mine altfel. Micile atenții delicate ale lui Rick îmi făceau atât de bine, mă simțeam apărată în cel mai subtil mod de un bărbat care putea să-mi fie, cu indulgență, chiar tată. Rick nu-mi făcea niciodată curte, dar nu se sfia să arate tuturor că îi sunt aproape sufletește, iar delicatețea și bunăvoința acestui demers îmi încălzeau inima.
Uneori schimbam mesaje pe internet, erau simple mici conversații în care îmi povestea cum lucrase ca bijutier în Chicago în anii 1970, îmi trimitea imagini cu lucrările create de el, mă întreba pur și simplu ce mai fac.
Odată, în apropiere de Anul Nou de dinainte de declanșarea pandemiei, Rick îmi trimisese poze cu pahare de martini, cocktailul pe care pretindea că știe să-l prepare magistral. Chiar m-a invitat să facem cumva să îl gust. Eu, pusă mereu pe glume, am spus că am s-o fac doar dacă știe să prepare unul roz făcând trimitere la trupa Pink Martini care îmi plăcea mult. Rick mi-a promis că va căuta o rețetă de martini roz.
Câteva săptămâni mai târziu s-a declanșat pandemia de covid 19 și planeta noastră a intrat în deriva luptei cu boala și cu moartea. Am stat închiși în case multe luni, a început confuzia și scandalul vaccinurilor combătute de anti vacciniști și tot vârtejul de măsuri decretate de autoritățile din lumea întreagă într-o bâjbâială cum nu credeam că am să văd vreodată.
Înspre toamna acelui an, urgia bolii părea să se mai potolească, aproape că începeam să răsuflăm ușurați când am văzut niște postări pe facebook, acolo unde se cam mutase toată viața noastră. Rick era în spital, bolnav grav de covid. Avea o vârstă periculoasă pentru boală și, deși avea o fire sportivă și o viață cumpătată, Rick nu a reușit să învingă virusul ucigător și nu a mai ieșit niciodată din spital. Scăpase pe vremuri din iadul vietnamez, dar nu scăpase de asasinul microscopic.
Au trecut deja cinci ani de la pandemia ucigașă și de la dispariția lui Rick. Nu am mai băut niciodată martini roz și nici nu mai vreau.
Rick se plimba adesea cu bicicleta prin parcurile orașului, pe malurile râului care traversează centrul, pe care uneori le și picta în culori tari, contrastante și expresive. Când vedeai tabloul știai imediat care fusese locul care îl inspirase. Rozul a rămas pe o pânză, ca rozul florilor de piersic pe care le imortalizase bijutierul american.
Guest post by Anca Laslo
Curaj, și tu poți scrie pe Catchy! 
Trimite-ne un text încă nepublicat, în format .doc, cu diacritice, pe office@catchy.ro.
Citiţi şi
Ești unica și cea mai fraieră dintre româncele venite aici – stai cu un moș fără bani!
9 din 10 bărbați “bine” de pe Tinder, 35+… nu-s vaccinați!
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
