”Sunt sigură că nu exagerez spunând că, pentru acest prieten al umbrei și al tăcerii, pentru acest om care se vroia cât mai șters, pentru această ființă delicată, a trece înaintea femeilor, a o lua peste rândul bătrânilor, a fi servit înaintea oaspeților, a auzi oamenii adresându-i se în termeni hiperbolici – ”Monseniore”, ”Alteța Voastră Regală”, și mai târziu ”Majestatea Voastră” – constituiau tot atâtea mici, dar dureroase suplicii. De aceea nici nu intra într-un salon altfel decât pieziș, ca și cum umărul său stâng s-ar fi scuzat pentru ceea ce umărul drept era silit să facă; de aceea se înroșea atunci când saluta pe cineva; de aceea dădea impresia că se rușina de fiecare dată când își acoperea capul înaintea celorlalți. Secretul acestei jene atât de evidente pe care i-o crea obligația de a se comporta ca un rege se afla în conștiința sa și în buna lui educație.

Nu era născut pentru a fi rege. La nașterea sa, nimeni nu a știut că asta îi va fi soarta. Clopotele de la Sigmaringen au bătut în ziua de 24 august 1865 pentru fiul cel mic al unei familii princiare cunoscute. (…)

Iată cum acest prinț atât de instruit, destinat vieții pașnice dintr-un domeniu seniorial, un amator de plimbări lungi, pasionat de botanică, iubitor de autori latini și prețuind înainte de toate plăcerile liniștite ale unor lecturi neîntrerupte, s-a pomenit, de pe o zi pe alta, în cea mai stranie situație cu putință: aceea de a fi rege într-o țară străină.(…)

Îl revăd în grădina sa, tăind trandafiri și străduindu-se să nu-i facă rău plantei. Îl revăd mai ales, în timpul plimbărilor noastre prin munți, explicându-mi flora alpină. Cunoștințele sale depășeau știința obișnuită a unui profesor de botanică, ele se apropiau de erudiție. Dar le ținea ascunse, așa cum își ascundea orice formă de superioritate. Toată osteneala pe care și-o dau oamenii pentru a scoate în evidență știința, el și-o punea în a și-o ascunde.

Impostor din umilință, simula lipsa inteligenței. A trebuit să aflăm că știa greacă abia atunci când, vizitând săpăturile arheologice de la Istria, conduse de profesorul Vasile Pârvan, s-a lăsat antrenat în a descifra finalul unei inscripții. A trebuit să-l întâlnească la Paris pe abatele Mugnier și să aibă cu el o convorbire intimă pentru a mărturisi că știa ebraică; s-ar fi ferit s-o spună dacă ar fi fost de față mai mult de două persoane. Și tot din întâmplare am aflat tot de la el într-o bună zi, că îi citea pe Tolstoi și pe Dostoievski în rusă.

”Știți despre ce mi-a vorbit regele în cursul audienței mele de rămas bun? m-a întrebat, impresionat, domnul de Billy, ambasadorul Franței care părăsea Bucureștiul pentru a se prezenta la Tokio. Despre meritele poeziei lirice japoneze, în comparație cu poezia lirică chineză!”

Acest diplomat cărturar era unul din foarte puținii străini care descoperiseră valoarea regelui. Atâtea rafinamente ale spiritului, cultivate pentru ore lungi de răgaz, pentru vaste biblioteci de castel, nu-și găseau rostul în locul și la vremea în care a trăit. Iar el știa asta. Știa că frumoasele lui cunoștințe ar fi disprețuite de cei din jurul său și, cum ele erau, pentru el, demne de respect și iubire, nu voia să riște arătându-le profanilor.

… acest exilat – căci toți regii sunt niște exilați, chiar și cei ce rămân pe tron – a trebuit să înțeleagă că va fi și un expatriat. Născut prinț german, german va rămâne. Aici se află de fapt una din sursele dramei: această patrie, căreia îi va jertfi tot ce-i este mai drag, toată ființa sa, poate chiar și speranța mântuirii sale, nu este patria lui.

(…)

În monarhiile moderne, în care voința unui partid politic înlocuiește în general porumbelul lui Clovis, consimțământul unuia atrage după sine pe cel al întregii familii. Victimă a unei vocații regale silite, regele Ferdinand n-ar fi fost destul de sacrificat dacă ar fi iubit regalitatea. Dar cerințele destinului nu s-au mărginit la lucrurile părintești: trebuia ca regele să fie credincios și evlavios pentru ca tortura să cuprindă și cerul. Din acest catolic practicant, rațiunea de stat va face, de șase ori la rând, un sperjur, căci el va avea șase copii. Căsătorit cu o prințesă protestantă, el a trebuit să jure în fața altarului, în ziua nunții, că-și va crește copiii în credința catolică, apostolică și romană. Și-a călcat prima oară jurământul la botezul primului său fiu, Carol.

Constituția română îi permite să-și păstreze credința în care s-a născut, dar îi cere să încalce legea. Roma, binevoitoare cu acest descendent al unei ramuri a familiei de Hohenzollern fidele Bisericii Catolice, familie în care sfințenia este o tradiție, întârzie cumplita pedeapsă până la nașterea celui de-al doilea copil, prințesa Elisabeta. O luptă cruntă se încinge în jurul leagănului prințesei, dar miniștrii nu cedează și, de această dată, Roma condamnă. Prințul Ferdinand este excomunicat și lipsit de Sfânta Cuminecătură. Cei care l-au văzut în această perioadă îndepărtată a vieții sale, cei ce au asistat la tragica sa zbatere, mi-au povestit totul. De acum înainte, sufletul lui va purta, la fiecare naștere, doliul credinței sale. (…)

În mijlocul unei familii numeroase, compuse dintr-o soție protestantă și copii ortodocși, el va trăi într-o cumplită singurătate, despărțit de ei prin triplul zid al educației, religiei și naționalității. Așa o cere Constituția țării, care are pretenția de a face români din acești germani, prin miracolul transsubstanțierii, pentru a scăpa România de nenorocirea care a distrus Polonia: rivalitățile dintre familiile domnitoare. Iată deci că, pentru a răscumpăra păcatele noastre, acest străin va deveni jertfa ispășitoare de care are nevoie poporul pentru mântuirea sa. (…)

Regele Carol, care era bolnav de multă vreme, muri pe neașteptate, pe când viitorul rege și viitoarea regină erau oaspeții noștri. Două zile mai târziu, asistam dintr-o tribună a Camerei Deputaților, la depunerea jurământului de către Ferdinand I. Spuse: ”Jur…” cu mâna dreaptă pe Constituția care îl înstrăinase de părinți și de copii, care îi răpise patria și care avea să facă din el un renegat după ce îl făcuse să-și încalce legea… Glasul i se frânse în timp ce citea primul său mesaj adresat Camerelor reunite, națiunii. Toți deputații, toți senatorii, toți miniștri, toți generalii, mulțimea, în picioare, l-au auzit plângând în hohote! În acel minut în care Dumnezeu părea că-și lasă mâna grea asupra lui, în fața noastră, a tuturor, am înțeles ce păcat ceruse această jertfă. Când coborî treptele Parlamentului, cu pasul său nesigur, cu ochii roșii, cu mâna încleștată pe mânerul sabiei, era Rege și știa că avea să declare război Germaniei. (…)

Pe decretul de mobilizare din 1916 s-a aflat semnătura complicată a celui ce nu punea niciodată punctele pe i. Pentru a ajunge aici, a trebuit mai întâi să moară pentru el însuși – iar dintre toate morțile, aceasta este cea mai grea. Singurul consilier de stat care a vrut să-l facă să se răzgândească a fost germanofilul Petre Carp. ”Sire, i-a spus acesta, nu-i putem învinge pe Hohenzollerni!” – ”Vă înșelați, domnule Carp, i-a răspuns regele, am învins deja unul…”

Așa cum era de așteptat, Hohenzollernii porniră la luptă împotriva celui ce se ridicase contra lor. Din punct de vedere genealogic, el a fost ucis. Numele i-a fost șters din Marele Catastif al Hohenzollernilor. La Sigmaringen, familia arboră doliul, ca și cum el ar fi murit. Fratele lui mai mare îl declară trădător de neam și de arme. Urmă dizgrația: fu blestemat pe pământ, așa cum era și în cer. Capul familiei, Wilhelm al II-lea, Regele Prusiei și Împăratul Germaniei, îl fulgeră telegrafic – îi retrăgea Ordinul Casei Sale, ceea ce echivala cu moartea civilă. Și, în camera sa de singuratic, trebui să îndure lovitura cea mai grea: lacrimile lui Neumann, bătrânul său servitor german.

Cine ar fi crezut atunci că, doi ani mai târziu, singurul Hohenzollern care va mai domni va fi el? Mai credincios și mai drept, el nu se va lepăda de numele tatălui său, așa cum a făcut, de exemplu, George al V-lea, care și-a înlocuit cele trei ducate germane falite – Saxa, Coburg și Gotha – cu Windsor-ul, mai norocos. Regele României va avea curajul să-și păstreze patronimul, numele cel mai urât între toate numele rasei albe. Iar atunci când președintele Wilson îi va declara decăzuți din drepturi pe toți Hohenzollernii, va omite unul singur: pe acesta.

În cei doi ani până la victoria Aliaților, regele Ferdinand îndură înfrângerea cu o măreție sufletească ce nu-i putea veni decât de la o forță supranaturală. Această forță l-a dus, din tortură în tortură, până la cea mai uimitoare izbândă pământească. (…)

În 1918, acest rege care nu domnise decât patru ani, a unit sub sceptrul său nu numai populațiile eliberate din Transilvania, Bucovina și Banat, pentru a căror libertate intrase în război, ci și pe cea din Basarabia nesperată. Se împlinise cel mai mare miracol politic.”

Citiţi şi

Album de familie româno-britanic

Miţa Biciclista – o Marie care a ameţit celebrităţi şi capete încoronate

Azi avem șoferi, nu automobiliști

Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.