O moștenitoare austriacă a recrutat cincizeci de oameni din toate categoriile sociale pentru a redistribui douăzeci și cinci de milioane de euro. „Dacă politicienii nu își fac treaba și nu redistribuie, atunci trebuie să-mi redistribui eu însămi averea”, Marlene Engelhorn, 32 de ani
Marlene Engelhorn fotografiată de Ina Schoenenburg pentru The New Yorker (aici găsiți materialul despre milionara austriacă)
Am tradus doar povestea unuia dintre cei 50 de austrieci selectați pentru a participa la proiectul “Consiliul Bun”.
“În ianuarie 2024, Erna, o chelneriță pensionară în vârstă de 80 de ani, a primit o scrisoare de la ceva numit “Guter Rat für Rückverteilung” (Consiliul Bun pentru Redistribuire).
„Bună ziua, Ernestine!
Modul în care este distribuită bogăția în întreaga țară modelează modul în care trăim împreună și influențează cât de bine funcționează o societate democratică.”
(…)
Bunul Consiliu va cuprinde 50 de austrieci selectați prin tragere la sorți și se va reuni timp de șase weekenduri pentru a veni cu propuneri de abordare a inegalității în Austria, unde cei mai bogați 1% controlează jumătate din averea țării, se spunea în continuare în scrisoare.
În plus, consiliul va avea 25 de milioane de euro pentru a fi distribuiți după cum vor considera de cuviință, bani furnizați de fondatoarea Marlene Engelhorn, activistă și moștenitoare a unei averi provenite din industria farmaceutică.
Erna, care era de mult pensionată din slujba ei de chelneriță într-o cantină corporatistă, a rupt scrisoarea și a aruncat-o la gunoi. Trăiește dintr-o pensie de stat de 450 de euro pe lună. Ce știu eu despre distribuirea milioanelor? s-a gândit ea. În dimineața următoare, însă, a dat peste un articol de ziar despre Bunul Consiliu și apoi, în cadrul unei conferințe de presă televizate a auzit-o pe Marlene spunându-le: „Dacă politicienii nu își fac treaba și nu redistribuie, atunci trebuie să-mi redistribui eu însămi averea”.
Erna și-a amintit atunci de cei câțiva euro pe care i-a dat adesea unui bărbat fără adăpost pe lângă trecea când mergea în oraș și de vecina pe care o însoțise la un adăpost pentru victimele abuzului domestic. A pescuit bucățile de hârtie din gunoi, le-a călcat și a format numărul inclus în scrisoare. Două zile mai târziu, a primit un apel de la un reprezentant al Consiliului care i-a adresat o serie de întrebări despre veniturile și educația ei. Până la sfârșitul lunii, a fost aleasă ca unul dintre cei cincizeci de membri ai consiliului.
Consiliul se întrunea la Salzburg, lângă granița germană și nu departe de locul în care locuiește fiica ei. „Mamă, nu! Este o înșelătorie”, i-a spus aceasta. Și totuși, în martie, cele două s-au întâlnit la gara din Salzburg și fiica și-a condus mama la hotelul unde era programată să se țină prima ședință. Voia să știe în ce se băgase mama ei. În hol, a văzut-o pe Engelhorn, pe care a recunoscut-o de la televizor. „Mamă, este legal.” i-a spus atunci Ernei.
Aceasta a fost povestea Ernei, doar unul dintre cei 50 de aleși.
În ultimii ani, consilii cetățenești – grupuri de oameni aleși aleatoriu care se reunesc pentru a discuta o problemă de politică publică – din Irlanda, Franța și Austria, au luat în considerare probleme precum avortul și schimbările climatice. În cea mai mare parte, concluziile acestor eforturi nu au fost însușite de oficialități. Bunul Consiliu era diferit: milioanele lui Engelhorn erau ținute într-un trust și urmau să fie distribuite în strictă conformitate cu instrucțiunile membrilor consiliului. În timpul celui de-al treilea weekend al consiliului, membrii au fost împărțiți în șase grupuri: educație, locuire, mediu, sănătate, drepturi și politică economică. Fiecărui grup i sa alocat maximum patru milioane de euro pentru finanțarea proiectelor și organizațiilor.
Cu acest Bun Consiliu, Engelhorn a fost mai interesată de proces decât de rezultat. Consiliul a fost menit să fie un experiment viu, unul din care alții ar putea învăța. Engelhorn a insistat că nimic din toate acestea nu a făcut-o nobilă sau virtuoasă. „Nu sunt o persoană bogată „bună”, sunt doar o persoană bogată.”
În cele din urmă, 25 de milioane de euro au fost redistribuiți către aproape 80 de organizații (77), inclusiv 50.000 de euro către Wikipedia.
Despre Marlene a scris și The New York Times.
Citiţi şi
Gloria Vanderbilt, săraca fată bogată
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
