S-a mai dus un Crăciun! A trecut val-vârtej, nepăsător la grămezile noastre de mâncare, la vânzoleala cadourilor, la urările şi intenţiile noastre de a fi buni, drepţi şi curaţi. Ca lacrima, cum altfel?!
E uşor să fii bun de acasă, din faţa calculatorului! E uşor să-ţi faci mea culpa la căldură, cu masa plină, în faţa familiei topită de admiraţie!
Când ieşi din casă, însă, circumstanţele se schimbă! Şi oamenii se mulează perfect pe circumstanţele respective!
Eu cred că a fi bun începe de la prima vorbă care-ţi iese pe gură!
Eu cred că a fi bun înseamnă, în primul rând, să le dai şi celorlalţi şansa de a trăi demn, neumiliţi, necălcaţi în picioare şi neloviţi de coatele aplicate pentru supremaţie! Dacă nu ai nimic altceva de oferit, măcar nu jigni! Nu lovi! Nu abuza!
Da, sunt supărată! Şi nici măcar nu mi s-a întâmplat mare lucru, dar felul în care a procedat persoana respectivă, modul în care mi s-a adresat, m-au făcut să mă simt mică – mică de tot, vinovată de tot, neputincioasă şi nevolnică.
Am fost ieri la cumpărături, la Kaufland Petroşani. Ca multe alte sute de persoane, de altfel! În parcare, puzderie de maşini. Parcarea aia imensă era înţesată, maşină lângă maşină, ca nişte gândaci multicolori ieşiţi la plimbare într-o dimineaţă mult prea clară de iarnă ca să nu profiţi de ea. Am avut noroc şi am găsit loc liber de parcare. Chiar ultimul loc din parcare, înainte de ultimul culoar de trecere şi chiar lângă locul destinat cărucioarelor goale. Omul meu a intrat uşor cu maşina, repet, perfect regulamentar, faţă în faţă cu o altă maşină. Ştiţi cum sunt locurile de parcare acolo, nu? Încap fix două maşini bot în bot, sau spate în spate, depinde de direcţia din care vii. Până aici, totul OK. Copilul meu avea nevoie de ghete noi, aşa că ei doi au coborât şi s-au dus înainte la Deichman. Eu, nu. Am rămas să-i aştept cuminte, în maşină, pe principiul că dacă nu văd poşetele şi genţile de la Deichman, nu intru în ispită. Mă cunosc prea bine şi ştiu că, dacă a sărit, cumva, pe mine, o poşetă, nu mai pot să renunţ la ea nici în ruptul capului. Aşa că, mai bine lipsă!
Între timp, maşina din faţa mea a plecat. Eu nu am carnet şi nu ştiu să conduc, aşa că nu m-a impresionat foarte tare locul gol de parcare din faţa mea şi nici cheile care se bălăngăneau în contact, în ritmul melodiei de la radio.
Doar că … în câteva secunde, uşa din stânga mea, uşa şoferului, a sărit brusc din ţâţâni, aproape smulsă cu furie de un domn care s-a repezit la frâna de mână, a tras-o cu putere şi a urlat la mine:
– Dă-te jos, cucoană, că n-am loc să ies! Dă-te jos odată!
Din maşina mea! Din maşina mea, parcată perfect regulamentar şi pe lângă care trecuseră fără probleme alte câteva zeci de maşini până atunci!
Mi-am dat seama că avea de gând să împingă maşina mai în faţă, pentru că el parcase cumva într-o parte, perpendicular pe maşina noastră şi nu mai reuşea să plece de acolo. I se ivise ocazia perfectă în momentul în care maşina din faţa mea părăsise parcarea.
Iniţial, am vrut să-i propun să urce la volan şi să o mute el, să o ducă pe locul rămas liber, frumos, civilizat şi să-mi cer şi scuze că nu ştiu să conduc. Două minute în plus ar fi durat toată conversaţia noastră, două minute, atât!
Mârlanul e mârlan! Nu cred că există leac, sau răspuns pe măsură la urletele şi bolboroselile lui! Cel puţin eu nu le-am găsit şi, în niciun caz, atunci, pe loc! Aşa că m-am dat jos din maşină, el s-a proptit cu umărul în portbagaj şi a împins maşina, lăsând-o fix între cele două locuri de parcare, ocupând, astfel, neregulamentar, două locuri în loc de unul!
Nici măcar nu a socotit corect, pentru că nu a avut loc suficient să iasă din parcare decât cu foarte mare greutate şi ghidat de altcineva, care a asistat la toată scena şi s-a oferit să-l ajute. La sfârşit, omul i-a zis:
– Dacă tot ai făcut atâta tărăboi, măcar să o fi dat cum trebuie, să ai loc şi tu şi altul!
Ei, aş! S-a urcat în bolidul personal şi dus a fost!
Pentru mine, problemele abia apoi au început: cu maşina parcată aiurea, fix câş pe două locuri de parcare, mă simţeam ca o impostoare ori de câte ori câte o maşină dădea ocol pe lângă mine, căutând loc şi plecând dezamăgită, în timp ce eu mă lăfăiam netulburată. M-am simţit neputincioasă, nevolnică, vinovată de tot şi de toate şi nu a fost corect!
Venind alene de la Deichman, cu ghetele în braţe, omul şi copilul meu au căscat ochii stupefiaţi! Unde lăsaseră ei maşina şi unde o găseau! Şi cum o găseau!
Ce mai tura-vura! Dacă nu ştiam încă, am aflat acum: dintre noi, oamenii, şi câinii, prefer câinii! La ieşirea din Kaufland, un câine mare, superb, galben ca aurul, era legat de gărduleţ. Stătea cuminte, aşteptându-şi stăpânul. Am trecut cu căruciorul pe lângă el, încet, atentă să nu-l lovesc şi încercând să nu-l sperii. S-a uitat la mine, s-a ridicat în picioare şi s-a dat la o parte din drum. S-a aşezat iar jos, un pic mai încolo, eliberând o parte din drum. Mi-a venit să plâng! Să urlu de dragul lui, al câinelui şi de supărare împotriva omului fără educaţie şi fără bun-simţ care mă dăduse jos din maşină ca să-şi facă el loc, deşi el greşise de la bun început.
S-a mai dus un Crăciun! A trecut val-vârtej, nepăsător la grămezile noastre de mâncare, la vânzoleala cadourilor, la urările şi intenţiile noastre de a fi buni, drepţi şi curaţi. Ca lacrima, cum altfel?!
E uşor să fii bun de acasă, din faţa calculatorului! E uşor să-ţi faci mea culpa la căldură, cu masa plină, în faţa familiei topite de admiraţie!
Când ieşi din casă, însă, circumstanţele se schimbă! Şi oamenii se mulează perfect pe circumstanţele respective!
Oameni buni, vă doresc sărbători liniştite!
Citiți și Pentru toți cei care…
Curaj, și tu poți scrie pe Catchy! 
Trimite-ne un text încă nepublicat, în format .doc, cu diacritice, pe office@catchy.ro.
Citiţi şi
Vin Sărbătorile, vin! Dar dacă ai cardul de tichete cadou Edenred, nu te doare capul
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
