Am dat de articolul ăsta (https://www.catchy.ro/maritata-si-indragostita-de-alt-barbat/165813) și m-am bucurat mult văzând nu neapărat că mai există femei care simt ca mine (știu sigur că sunt, multe de tot), ci pentru că mai sunt femei care simt ca mine și recunosc asta. Mă regăsesc total în primele rânduri.
Da, și eu m-am îndrăgostit de tine (evident, e alt ”tu” decât al autoarei) și te iubesc cum nu mi-am imaginat că pot iubi vreodată (cu atât mai puțin la o vârstă de… aproape jumătate de secol). Acum aproape șase luni, când m-ai sărutat prima dată în cel mai răscolitor, vibrant, pasional și intens mod în care a făcut-o cineva, viața mea s-a sfărâmat în miliarde de bucăți și de atunci încerc să o reconstruiesc într-o formă care să te includă. Încă nu știu care e forma aia… și însăși căutarea asta continuă mă mobilizează, mă face să mă simt mai vie ca oricând.
Te iubesc cu fiecare atom din corp și fiecare cuantă de energie din suflet. Fiecare contact cu tine, de la un simplu mesaj pe whatsapp la unul din săruturile tale incandescente mă transformă într-un foc de artificii mai intens ca alea de le vezi pe 4 iulie în America.
Johnny Depp și Charlize Theron – Astronaut’s Wife (1999)
Mai mult, legătura cu tine, gândul că mă iubești mă face să trec mai ușor peste provocările unui job cu un nivel mare de stres, mă face mai eficientă, dar și mai deschisă, mai relaxată, mai binevoitoare și mai calmă în relația cu ceilalți (fie că sunt prieteni, colegi, vecini sau pur și simplu participanți la trafic), mă face mai bună în tot ce fac. Și, nu în ultimul rând, mă face mai tandră, mai iubitoare și mult mai înțelegătoare cu cel cu care îmi împart viața de peste 20 de ani.
Da, iubirea pe care ți-o port nu umbrește cu nimic iubirea pentru partenerul meu. Și, cu toate că știu că mă iubești (niciodată n-am fost mai sigură de sentimentele cuiva ca în cazul tău), știu sigur că nici dragostea ta pentru mine nu afectează relația ta de cuplu. Aș renunța la tine în secunda doi, dacă ar fi altfel, pentru că nu vreau să fiu motiv de suferință pentru nimeni (în fine, există vreo câțiva pe care m-aș bucura să-i văd suferind, dar sunt din alt registru…).
De asta, în următoarele rânduri ale Lianei (autoarea articolului de care vorbeam) nu mă mai regăsesc. Nu te-am comparat niciun moment cu ce am acasă. Ar fi incorect și pentru tine și pentru partenerul meu, dar mai ales ar fi total irelevant.
Nu poți compara un Ferrari cu un colier cu diamante (bine, dacă vreți o versiune pentru clasa de mijloc, putem vorbi despre Prius și cristale Swarovski, dar valoarea e în ochii privitorului, nu?) Și nici nu poți condamna o fată pentru că le vrea pe amândouă.
Da, știu, avem legi, avem reguli morale, avem o educație bazată pe monogamie. Și pe convingerea că nu poți iubi doi bărbați în același timp (despre iubirea pentru două femei în același timp nu mă pronunț, pentru că aș declanșa o interminabilă și complet ineficientă dezbatere despre egalitatea de gen).
Legi care mă condamnă pentru că mângâi un colier cu diamante, când acasă mă așteaptă Ferrari-ul și atunci simt nevoia să mă justific: ba că Ferrari-ul are un far zgâriat, că după 20 de ani de relație i s-a cam tocit tapițeria la scaune, nu mai toarce seducător când mă urc la volan, nu mai răspunde prompt la comenzi, nu-și amintește ziua mea de naștere și lista ar putea continua vreo două zile.
Și, în momentul inevitabil când colierul o să-mi alunece printre degete, o să simt nevoia să caut alte defecte: că nu-s toate pietrele la fel, ca fațetele nu strălucesc cum ar trebui, că probabil doar am luat eu drept diamant ceva care nu e decât sticlă lucioasă… și tot așa.
Probabil acum 3-4 ani așa aș fi făcut (sau pur și simplu aș fi refuzat diamantele pentru că sunt o femeie serioasă și nu se cade așa ceva). Dar între timp am învățat multe despre cum suntem construiți și cum ne funcționează creierul și cum ne cam batem joc de cea mai măreață realizare a evoluției: neocortexul prefrontal. Adică acea parte din creierul nostru responsabilă de gândirea abstractă, limbajul articulat, capacitatea de a crea artă și în general cam tot ceea ce ne diferențiază de restul mamiferelor. Dar ăsta e un alt subiect despre care putem vorbi foarte multă vreme.
Ce vreau să spun (cu riscul de a-mi atrage milioane de lovituri cu pietre) e că eu, cea de acum, iubesc doi bărbați. Și nu mă simt cu nimic vinovată. Da, sunt vinovată că încalc un milion e reguli scrise și nescrise (de fapt doar una, dar care există într-un milion de feluri). Dar nu zicea un binecunoscut (și bine votat) politician că, dacă avem mulți oameni care încalcă legile, trebuie să schimbăm legile? Mai ales când e vorba de niște legi făcute de oameni, care încalcă niște legi făcute de natură (omul NU este o ființă monogamă, există numeroase cercetări care atestă asta, oricât încearcă literatura și filmele romantice să ne convingă de contrariu).
Iubesc un bărbat care, cu acte (și, clar, cu aproape tot sufletul), aparține altei femei. Și el mă iubește. Avem, amândoi, cariere și familii care ne ocupă cea mai mare parte din timp. Reușim să ”furăm” foarte, foarte puține momente doar pentru noi. Nu am mers mai departe de acele magice și incandescente sărutări. Nici nu știu dacă vom merge… Dar împărtășim o intimitate mai puternică decât ne-ar da orice contact sexual. Nu doar iubirea pe care i-o port eu, ci și iubirea pe care o simt dinspre el îmi umple viața. N-am întâlnit pe nimeni care să-mi citească atât de bine în suflet, să intuiască atât de bine ce simt, să știe exact când și ce trebuie să-mi spună.
De multe ori absența lui prelungită și dorul intens și durerea pe care o simt nu atât pentru că avem așa de puțin timp pentru noi, ci mai ales pentru că e absolut imposibil să panificăm ceva, nu pot ști niciodată când și cât ne putem vedea… și îmi simt sufletul sfâșiat în miliarde de particule elementare, mă doare, fizic, absența lui în fiecare fibră a corpului. Și atunci neocortexul meu prefrontal îmi cere să renunț și fac un plan de genul ”dacă în 5 zile nu se întâmplă ceva, îi pun capăt”. Dar, cumva, fără să-i spun, el face ca în a patra zi să se ”întâmple ceva”. Și toate grijile mele dispar!
Cum poate fi greșit ceva care face doi oameni nu doar foarte fericiți în relație unul cu altul, ci și mult mai buni în relație cu restul lumii?
Da, știu că nu va dura. Toate se termină la un moment dat: relații, vieți, constelații, Universul. Dar dacă m-aș trezi în fiecare dimineață cu gândul că ”azi sunt cu o zi mai aproape de moarte” ar fi destul de deprimant. Deși e foarte adevărat. Nu știu ce urmează după moarte, dacă urmează ceva. Știu însă că voi suferi enorm la finalul minunatei mele povești de iubire. Dar îmi asum asta. Și nu regret niciun moment. Pentru că oricât de mare va fi acea suferință, fericirea pe care o trăiesc acum e mult mai mare!
Așa că recunosc: îmi doresc și Ferrari și colier cu diamante. Și mă simt norocoasă că le pot avea pe amândouă, când cam toate femeile pe care le cunosc se mulțumesc cu ceva Opel second hand și maxim niște mărgeluțe colorate (bine, mai sunt și cele care folosesc taxiul sau limuzine de lux… dar despre ele doar citesc prin anumite canale media, nu cunosc niciuna de felul ăsta). Și mă simt norocoasă că mi-am descoperit capacitatea de a mă bucura de fiecare, fără să mă întreb cât va dura (acuma serios, chiar folosește cuiva răspunsul la întrebarea asta?).
”Fericirea până la adânci bătrâneți” e doar o poveste. Fericirea de acum e singura care contează. Haideți să n-o distrugem proiectând-o într-un viitor despre care oricum nu știm nimic. Haideți doar s-o trăim și să-i permitem să devină o amintire frumoasă!
O femeie care iubește doi bărbați
Curaj, și tu poți scrie pe Catchy! 
Trimite-ne un text încă nepublicat, în format .doc, cu diacritice, pe office@catchy.ro.
Citiţi şi
Dragostea doare. Nu, cea interzisă doare
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
