Da, m-am îndrăgostit de tine și te iubesc nebunește!
Aproape că mi-am pierdut capul!
Cu greu rezist să nu strig în gura mare, să nu povestesc tuturor!
Aș posta pe Facebook și te-aș eticheta!
Mai am puțin și-mi abandonez familia ca să încep o viață nouă cu tine.
Tot sângele care-mi curge prin vene îmi cere asta cu fiecare pulsație a inimii!
Ei, și?
O să fac un supraefort emoțional și intelectual, o să-mi iau inima și-o s-o bat măr, ca să o fac să înțeleagă că a greșit când ți-a dat voie să-i pătrunzi în fibră! În locul fiecărui fior care o face să palpite ori de câte ori îmi fuge gândul la tine o s-o lovesc precum un călău, până-și va pierde răsuflarea, ca să-și dea seama că ea e cea care-a pierdut când ți-a dat voie să-i schimbi tensiunea și s-o urci până la paroxism.
Ai lucrat lent. Ai venit de câteva ori și ai oferit puțină atenție exact în momentul în care aveam nevoie de ea și nu o primeam de-acolo de unde ar fi trebuit să vină. Te-am privit cu suspiciune la început și nu ți-am răspuns imediat, dar după ce mi-am reconsiderat poziția de mai multe ori, ți-am răspuns.
Am pus cărțile pe față, ca să fac lucrurile să fie cât mai clare. Mi-ai spus că nu ai nicio intenție să mă seduci și atunci m-am simțit eu puțin stingheră la gândul că am răspuns la un compliment cu informații atât de concrete despre statutul meu conjugal, fâcând presupuneri greșite. Da, nu știu să reacționez la complimente, dovada că nu prea am încredere în mine.
Am vorbit firesc despre nimicuri…
Ai aruncat acolo o sămânță mică pe care ai udat-o din când în când și ea a încolțit. Eu, la rându-mi, m-am uitat către ea zâmbind și lumina din privirea mea a făcut-o să crească. A răsărit și era exact ca o floare care mă încânta și-mi făcea ziua frumoasă. M-ai întrebat, m-ai ascultat, mi-ai spus cuvinte frumoase, m-ai făcut să mă deschid așa cum faci doar atunci când simți că ai lângă tine un prieten care te înțelege.
Când mi-ai spus că vrei să mă săruți, mi-a fost clar ce se întâmplă, dar cum totul se derula doar la nivel verbal, mi s-a părut că de fapt nu fac nimic. Sau nimic rău.
Modelul Tatjana Patitz, 1990
La un moment dat, când știam mai multe despre tine, am început să fac comparații între tine și ceea ce aveam acasă și balanța înclina în favoarea ta. Începusem să mă simt nedreptățită de soartă și să mă simt mereu nemulțumită de situația mea, legată într-o relație moartă.
Dialogurile cu tine mă aduceau la starea de incandescență, mă făceau să vibrez și să ard. A fost o grămadă de zile în care m-am simțit mistuită de dorul tău, zile în care m-aș fi urcat într-un tren care să mă ducă la tine, zile în care am vrut să avem împreună copii care să-ți semene, să aibă ochii tăi.
Plăsmuiam ziua nunții noastre ca și cum n-aș mai fi făcut niciodată asta. Mă străbăteau fiori la simplul gând că mă ții de mână, simțeam fericirea până-n vârful degetelor.
Apoi a venit ziua în care semnele tale s-au rărit și am început să le simt lipsa. Nevoia mea de dialog și de atenție a rămas flămândă, dar setea n-o pot astâmpăra cu nimic.
Lipsa ta a început să doară, dar voi fi mai tare decât durerea asta. Dacă va fi nevoie, voi înfige un bisturiu ascuțit acolo, voi sfredeli toată carnea și voi îndepărta fiecare parte a infecției, fără anestezie și fără milă. Voi cauteriza rana pe viu și voi distruge nervii, astfel încât să nu mai existe sensibilitate și vulnerabilitate la astfel de intruziuni.
Iar dacă tu nu ești capabil, odată ce ai pornit pe un drum, să-l parcurgi până la destinație, rămâi acolo unde ești, dar fără să mai zădărăști pe nimeni!
Guest post by Liana
Curaj, și tu poți scrie pe Catchy! 
Trimite-ne un text încă nepublicat, în format .doc, cu diacritice, pe office@catchy.ro.
Citiţi şi
Da, dragostea este un accident!
Să mă prezint, sunt fosta soție a lui Petru (cutia cu surprize)
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
