Venisem de puțin timp în Italia. După toate drumurile făcute între Peninsulă și plaiul mioritic, eu și soțul, într-un final, am hotărât să rămânem în a lui patrie mumă.
Limba n-o cunoșteam foarte bine, dar mă descurcăm în conversații lejere, foarte lejere, iar unde nu înțelegem cine știe ce, îmi vedeam de treabă.
Aşadar, îmi dau toată silința să prind ceva din… cu ce se mănâncă italiana, scrisă și vorbită, și mă pun pe dicționar, ca o docentă-n cap ce sunt.
Învăț zeci de cuvinte ad literam, încep să vorbesc academic și, totuși, nu toți mă înțelegeau.
După ceva timp, am realizat că limba pe care vrei s-o înveți, se învață vorbind-o zi de zi, nu stând cu ochii-n Dex-uri. Dacă te limitezi doar la asta, riști să nu te bage nimeni în seamă. Nu de alta, dar n-ai fi una dintre ei.
Până să ajung la cele scrise mai sus, o ardeam cum simțeam și eu că merge, că mă pot face înțeleasă.
Aşa că nu e de mirare că i-am spus soacră-mii într-o seară, când m-a sunat să mă întrebe ce fac, că fac „palle” prăjite. Adică, pe românește, voiam să-i spun că fac chiftele, da’ nu știam cum să zic. Forma sferică m-a dus cu gândul la minge (palla), că tot rotundă este, însă în dicționarul toscan și nu numai, „palle” înseamnă bijuteriile bărbatului. Înțelegeți ce spun? Adică testicule. Într-o amestecătură de bun simț și teamă , mai în glumă, mai în serios, săraca soacra-mea, cu un glas ușor stângaci îmi zice: „of, „pallele” alea pe care le faci tu, sper să nu fie ale lu’ fi-miu”.
Eu râdeam, dar nu știam de ce, așa cum râdea și ea, să nu mă simt eu prost. Într-un final, ne-a lămurit soţul care tocmai intrase pe ușă.
De primele vizite ale copilului la doctorul pediatru, nu vă mai zic. Nu înţelegeam mai nimic, până când i-am zis soţului că ori îl schimbăm, ori se duce numai el, că dacă nu, copilul ăsta cu una ca mine, în condițiile date, n-are viață lungă.
Când mergeam la cumpărături, era vis. Nu e piață ca la noi, la Obor. Aici, vrei o legătură de pătrunjel, nu există. Se vinde la kilogram. Intri frumos în magazinul alimentar, îl iei, îl pui pe cântar, vezi câte grame vrei, iei bonul, îl lipești pe pungă, faci coada la fel că unul care are un căruț plin cu de toate, și uite așa, îți trece pofta de el. De ce m-am luat tocmai de pătrunjel, vă explic. Aici e e o vorbă „sei come il prezzemolo, da per tutto”. Adică ești și te bagi peste tot. Dă omul de tine oriunde s-ar duce. E, eu treaba asta târziu am înțeles-o, da. Târziu mi-am dat seama că o cunoştinţă de-a mea, când spunea de prietena ei asta, de fapt, o bârfea. La vremea aia, eu credeam că zice de bine… În nebunia mea, credeam că o aseamănă cu pătrunjelul, una dintre plantele cele mai iubite de gospodine și cele mai gustoase. Adică, mă gândeam că este ceva metaforic, gen povestea „Sarea în bucate”. Ca atare, pe prietena cumnatului meu am umplut-o de respect când ne-am întâlnit într-un magazin gen Mall și i-am zis cu zâmbetul pe buze și cu față de înger „Te bagi unde nu-ţi fierbe oala”.
Să vă mai spun când am vrut să fiu drăguță cu o doamnă și-n loc să-i spun cât ești de frumoasă, i-am spus în gura mare „Cât ești de proastă”? Hai că va zic.
Ne ducem la o nuntă unde era invitată și o amică mai veche de-a soţului. Ne întâlnim, ne pupăm, soţul îmi face cunoștință cu ea, iar ea, ca o drăguță, îmi face complimente „O, Dio, quanto sei bella” (O, Doamne, ce frumoasă ești!).
Păi eu, să-i nu-i întorc complimentul, ca o educată ce sunt? Și uite așa, fără niciun fel de reținere, în fața tuturor, îmi zboară porumbelul din gură: „Ma anche teeee, sei stupidaaaa!”. În realitate, vroiam să-i zic că e „stupenda” care înseamnă „minunată”. Dar i-am zis „stupida” care înseamnă, evident, proastă! Înțelegeți? Am făcut-o proastă în fața unei nunți întregi. Toate privirile s-au întors către „stupenda” de mine și eu nu știam de ce. După, am aflat. Tardiv, dar scuzele le-a acceptat.
Ca o femeie îndrăzneață ce sunt, când ne mai întâlneam cu prietenii soţului la o băută, ca să mă bag și eu în seamă, într-una din dăți, îi întreb care în ce zodie sunt. Așa am aflat că la zodia Rac se zice „cancro” care înseamnă cancer. Și uite-mă cum mă-ngălbenesc de milă, când unul dintre prietenii cei mai buni ai soţului (o splendoare de bărbat) spune că e Rac și se pune pe râs, iar eu înțeleg că are „cancer” și mă pun pe plâns înfundat (saracul, și cât de frumos este, ziceam eu în sinea mea…).
Primele seri la restaurant? Mirifice!
Într-o seară, eu, soțul și socrii, ieșim să mâncăm „fuori”, cum spun ei. Chelnerul ne-aduce meniul, meniu în care mă cam uitam precum curca-n crăci. Într-un final, am comandat și eu ce-a comandat soţul, în ideea că mănâncă cam ce mâncăm noi p-acasă. E, n-a fost așa! El și-a comandat o frumoasă porție de carne în sânge, care aici, se cheamă „bisteca”. Neuronii mei de-atunci au crezut că e „Biftèu” francez, spus în italiană. Păi, cine a vomitat toată noaptea? Cine?
Nu suport carnea în sânge nici s-o văd… da’ de rușine, în seara aia am mâncat-o, ce era să fac? Figuri sau să mă fac de râs? Păi, nițel orgoliu, așa, n-aveam și eu?
Ce mai, astea sunt doar o parte, o mică parte dintre „aventurile mele lingvistice” în țara care m-a adoptat. Râd și acum, când scriu. Sunt convinsă că nu sunt singura și mulți dintre voi vă regăsiți în întâmplări de genul ăsta. Dar, vorba aia, cine nu trece prin așa ceva nu simte începutul unei noi vieți într-o țara străină.
Citiţi şi
Comanda de mâncare în Popești-Leordeni e mai simplă ca niciodată! Vezi meniul Qzeen
Un mesaj de la Catherine, Prințesa de Wales
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
