„Măcar să faci și tu un copil, să nu fii singură la bătrânețe, și apoi divorțezi”. Și acum o treceau fiori pe șira spinării când își reamintea această frază. Nu putea înțelege cum un om fusese capabil să rostească o asemenea frază! Trei vieți sacrificate doar pentru că, după o anumită vârstă, trebuie să intri în rândul lumii! Nu, mai bine singură, decât să ia decizia care să aducă amărăciune în viața ei și a altor două persoane.
„Dacă așteptam bărbatul ideal, nici până acum nu eram măritată!”, „Nu mai alerga după o himeră, bărbatul, așa cum îl vrei tu, nu există!”. „Cred că e timpul să mai renunți și tu la pretenții, ai deja o vârstă cam înaintată!”. „Ai văzut prea multe filme, în realitate nu e așa!”… de prea multe ori auzise Ana asemenea fraze. Niciodată nu înțelesese de ce trebuie să se căsătorească. Niciodată nu înțelesese de ce trebuie să intre în rândul lumii. Trebuie, când e vorba de căsătorie… nu, nu era de acord.
Văzuse atâtea exemple de cupluri care se destrămaseră la prima adiere de vânt, la prima neînțelegere, încât, categoric, nu voia să facă acest pas, decât dacă e convinsă că este o decizie bună. Nu o interesa dacă el este blond sau brunet, nu o interesa dacă are ochii căprui sau albaștri, știa că, indiferent cum va arăta, va simți când el este cel alături de care va dori să-și petreacă restul vieții.
Nu era pretențioasă, nu era idealistă, nu-i era teamă de căsătorie, așa cum de multe ori fusese acuzată, pur și simplu nu simțise vreodată că e momentul să facă acest pas. Deocamdată.
Nu-i plăcea singurătatea, dar era conștientă că se poate și mai rău: singurătatea în doi… o citise de atâtea ori în ochii prietenelor ei deja intrate în rândul lumii.
Era tristă și veselă, ca oricare alt om. Muncea și plătea taxe, ca oricare alt om. Avea hobby-urile ei, avea insomniile ei, avea regretele ei, avea idealurile ei. Ca oricare alt om. Ana își vedea de viața ei. Pur și simplu, nu voia să forțeze destinul.
***
De trei zile stătea la căpătâiul mamei ei, bolnavă pe patul de spital. Îngrijorarea că ar putea să o piardă pe cea care-i dăduse viață sădise pe chipul ei cearcăne profunde. Nu putea să-și exteriorizeze durerea, pentru că asta ar fi însemnat să o demoralizeze și mai mult pe mama ei. Trebuia să fie puternică! Măcar de dragul ei…
Totuși, în ziua aceea, după ce mama ei ațipise, se retrăsese într-un colț al salonului și izbucnise în plâns. Nu mai putuse îndura să-și vadă mama suferind.
„- Nu trebuie să disperați! Am fost de atâtea ori martorul unor miracole!”, auzi deodată o voce blândă, dar sigură. Când se întoarse, zări în semniîntunericul salonului un medic care se uita încurajator la ea. Cunoștea această voce, nu avea cum să o uite, era vocea fostului ei prieten din perioada liceului. Deși îl revedea după atâția ani, avea senzația că mai ieri se despărțiseră și o luaseră fiecare pe căi diferite, doar pentru că părinții lor nu fuseseră de acord ca ei să studieze în același centru universitar. Se temuseră de distanța prea mare dintre localitați și fiecare își croise, între timp, propriul destin. Cu toate că nu se mai întâlniseră de atunci, aflase, totuși, frânturi din viața lui: se căsătorise, plecase în străinătate iar, de câțiva ani, se întorsese în țară. Ceea ce nu știa era că el se angajase în acest spital.
Când privirile li se întâlniră, simți cum liniștea coboară în sufletul ei…
Citiţi şi
Cu verighete sau fără verighete?
Tu ce faci când te doare ceva?
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
