„Când ești celebru, natura umană îți apare în cel mai crud mod posibil.”
De când a fost concediată din Something’s got to give, Marilyn Monroe a păstrat o tăcere aproape disprețuitoare. În ceea ce privește problemele sale cu 20th Century Fox, ea a răspuns, într-o manieră cât se poate de concisă, că a fost prea bolnavă pentru a lucra – nu intenționat întârziată și încurcată, cum a acuzat-o producătorul. În timp ce casa de producție și avocații negociau ca ea să-și reia munca în cadrul filmului, Marilyn se gândea la aspecte mai importante ale carierei sale – despre recompensele și povara faimei care se datorează fanilor care au plătit 200 de milioane de dolari pentru a-i viziona filmele, despre idealurile ei și despre ecourile vieții ei din orfelinate ce reverberează în viața sa prezentă. A gândit cu voce tare asupra acestor lucruri într-o serie rară și sinceră de conversații cu editorul asociat al revistei Life, Richard Meryman. În timp ce o camera captura căldura și savoarea unică a personalitații ei, cuvintele lui Marilyn au dezvăluit o față necunoscută până atunci, și cu atât mai surprinzătoare, prin urmare.
La 5 august 1962, la numai 36 de ani, lăsând în urmă o carieră impresionantă, un mit, câteva iubiri eșuate în depresii, traume și anxietăți, murea din cauza unei supradoze de barbiturice. Cel puțin, așa se speculează. Un alt fel de a confirma că, uneori, viața face daruri otrăvite. Celebritatea atrage după sine expunerea publică, iar oamenii care se nasc sub o zodie a sensibilității, a generozității și a altruismului, a rafinamentului și a justei măsuri, pot lesne să devină persona non grata într-o societate a falselor valori.
Adulată de bărbați, invidiată de femei, păstrând aceeași candoare a ființelor nesofisticate, Marilyn Monroe și-a dorit faima ca pe o răsplată binemeritată a unei vieți sacrificate, întotdeauna pregătită să se prezinte în fața lumii la cel mai înalt nivel și să pună în scenă, mereu, cel mai bun spectacol al vieții ei. A reușit cu prisosință, dar pentru scurt timp. Gloria este întotdeauna postumă, se spune, și pe bună dreptate, pentru că frumusețea e efemeră, ca și talentul. O lecție despre curajul de a înfrânge ostilitatea lumii și de a înainta cu pași hotărâți pe drumul celebrității, când ea nu este decât un efect al însușirilor naturale ale unei femei excepționale.
Mai jos, din ultimul interviu cu actrița, povestea unei vieți pline de tumult, intrate în legendă.
„Câteodată, purtând doar o haină polo și o eșarfă asortată, nemachiată, dar cu o anumită atitudine în mers, mă duc la cumpărături sau mă uit la oameni cum trăiesc. Dar, știi cum se întâmplă, uneori întâlnesc câțiva adolescenți rebeli care își dau coate: “Hei, stai un pic. Știi cine cred că e tipa?”. Și încep să mă urmărească. Și nu mă deranjează. Îmi dau seama că unii oameni vor să vadă dacă ești real. Adolescenții, copiii mici, fețele lor se aprind. Ei spun, “Doamne!”, și de-abia așteptă să le spună prietenilor despre întâlnire. Și oamenii bătrâni vin și spun: “Să vezi când îi zic soției mele, ce surpriză!” Îți dai seama că le-ai făcut ziua. Dimineața, gunoierii care merg pe strada 57, când mă văd ieșind în ușă, îmi spun: “Marilyn, bună, cum te simți în această dimineață?” Pentru mine este o onoare și îi iubesc pentru asta. Lucrătorii pe șantier, când trec pe lângă ei, fluieră. La început, așa cum fluieră după orice fată. Blondă și în perfectă formă, și apoi spun: “Doamne, e Marilyn Monroe!” Și asta are… un farmec, știi, sunt vremuri frumoase. Oamenii care știu cine ești și cunosc mai toate despre tine, și care te fac, prin reacția lor, să simți că însemni ceva pentru ei, sunt extraordinari.
Nu știu exact de ce, dar cumva simt că ei intuiesc faptul că sunt perfect conștientă și implicată în ceea ce fac, atât pe ecran, cât și atunci când îi întâlnesc personal și îi salut. Că întotdeauna “bună” și “ce mai faci?” sunt sincere. În imaginația lor, sunt aproape siderați: “Gee, mi se poate întâmpla și mie!”. Dar când ești faimos, natura umană ți se arată în cel mai crud mod posibil. Provoacă invidie, iar faima are acest efect. Oamenii cu care te întâlnești sunt tentați să se întrebe cine e și cine se crede ea, Marilyn Monroe? Ei simt că faima le oferă un fel de privilegiu să vină la tine și să-ți spună orice, aproape convinși că nu te va afecta și că nimic nu-ți va răni sentimentele. Cum ți se întâmplă cu hainele. Odată, căutând o casă, m-am oprit într-un loc. Un bărbat a ieșit, sporovăind foarte vesel și, la un moment dat, mi-a spus: „O, doar o clipă, vreau să-ți fac cunoștință cu soția mea.” Ei bine, când a ieșit, soția lui m-a avertizat fără să stea pe gânduri să părăsesc proprietatea aceea. Ei bine, întotdeauna ai de a face cu inconștientul oamenilor.
Sursă foto: m.vc.com
Să luăm cazul unor actori sau al unor regizori ca exemplu. De obicei, ei nu-mi spun mie asta, spun ziarelor, pentru că miza este mai mare. Dacă mă insultă în față, nu obțin cine știe ce, pentru că reacția mea nu îi afectează decât parțial, spunându-le: „La revedere, pe niciodată”. Dar dacă este în ziare, este în întreaga lume. Nu înțeleg de ce oamenii nu pot fi mai generoși unul cu celălalt. Nu-mi place să spun asta, dar mă tem că există multă invidie în lumea asta. Singurul lucru pe care îl pot face este să mă opresc pentru un moment și să mă gândesc: „Eu sunt în regulă, cât despre ei nu sunt așa de sigură!” De exemplu, ați citit că a existat un actor care a spus odată că, în timp ce mă săruta, a avut senzația că l-ar săruta pe Hitler. Ei bine, cred că asta e problema lui. Dacă trebuie să joc scene de dragoste, intime, cu cineva care are cu adevărat astfel de sentimente față de mine, atunci fantezia mea poate intra în joc în locul realității. Cu alte cuvinte, afară cu el!, să intre fantezia mea, să-i facem loc! Ca și cum acel om n-ar fi fost niciodată acolo. E frumos să faci parte din fanteziile oamenilor, dar, de asemenea, ți-ar plăcea să fii acolo și de dragul tău. Desigur că eu nu mă uit la mine ca la o marfă, dar sunt sigură că o mulțime de oameni o fac. Inclusiv, bineînțeles, o anumită corporație, al cărui nume să nu îl pomenim. Dacă mă implic în ceva, o fac cu bună știință. Îmi imaginez că am niște prieteni minunați și, dintr-o dată, ooh, se ivește ceva. Ei, de fapt, se pretează la multe lucruri în spatele tău. Vorbesc despre tine în presă, cu prietenii lor, povestesc, bârfesc mai bine zis, și știi, e dezamăgitor. Pe oamenii aceștia ajungi să-ți dorești să nu-i mai vezi în viața ta.
Bineînțeles, depinde de oameni, dar uneori sunt invitată la masă să fac atmosferă, ca un muzician care cântă la pian după cină, și îmi dau seama că nu sunt chemată pentru ceea ce sunt cu adevărat. Sunt doar un fel de ornament.
De când aveam cinci ani mi-am dorit să fiu actriță. Mi-a plăcut să joc. Nu mi-a plăcut lumea din jurul meu pentru că peisajul era cam sumbru, dar mi-a plăcut să mă joc de-a căminul. Mă simțeam ca și cum mi-aș fi construit propria lume, după propriile reguli. Astfel, ajungi dincolo de ea; poți să-ți faci propriile situații și ai putea să te prefaci, și chiar dacă ceilalți copii stau mai slab cu imaginația, ai putea să spui: “Hei, ce zici dacă ai fi așa și așa, și eu aș fi așa și așa, n-ar fi distractiv? Și ei ar spune: “Oh, da” și apoi aș spune, “Ei bine, acesta va fi un cal și asta va fi …” Așa se făceau jocurile și se construia atmosfera. Când am auzit că asta înseamnă actorie, am spus că asta vreau să fac. Poți să te joci. Dar, când crești și dai cu adevărat de sensul jocului actoricesc, iar jocul devine foarte greu pentru tine. Unele dintre familiile mele adoptive mă trimiteau la filme pentru a mă scoate din casă și acolo aș fi stat zi și noapte. Sus în fața unui ecran atât de mare, eram un copil singur, și mi-a plăcut. Mi-a plăcut tot ce se mișca acolo și nu-mi scăpa nimic din ce se întâmpla și nici nu se găsea popcorn pe atunci.
La 11 ani, am simțit că întreaga lume se închisese pentru mine. Mă simțeam pur și simplu în afara ei. Dar brusc, totul s-a deschis. Chiar și fetele mi-au acordat puțină atenție pentru că se gândeau: “Hmmm, merită să o băgăm în seamă!”. Și făceam această plimbare lungă la școală, doi kilometri jumătate dus, doi kilometri jumătate întors, era o plăcere, într-adevăr. Șoferii ne claxonau, muncitorii care mergeau la treabă îmi făceau cu mâna, iar eu le făceam înapoi. Lumea a devenit prietenoasă. Băieții cu ziarele, în timp ce le împărțeau, se apropiau de locul unde locuiam și mă priveau atârnând de o creangă, îmbrăcată în pulover. Nu-mi dădeam seama de valoarea unui pulover pe atunci, mai târziu am început să mă prind și încercam să am mereu unul la mine, dar nu-mi prea permiteam. Dar ei veneau cu bicicletele și primeam ziarele astea gratis, spre deliciul familiei, iar băieții își propteau bicicletele în jurul copacului. Eu stăteam atârnată acolo, arătând ca o maimuță, cred, fiind prea timidă ca să cobor. La un moment dat, m-am dat jos și m-am așezat pe bordură, împrăștiind frunzele și chicotind, dar mai mult ascultând. Uneori, cei din familie își făcea griji pentru că râdeam așa de tare și de vesel de parcă aș fi fost isterică. Căpătam dintr-o dată încredere în mine și îi întrebam pe băieți: “Pot să merg și eu pe bicicletă?” și ei spuneau: „Sigur”. Apoi pedalam, râzând, cu părul în vânt, și toți stăteau în jur și așteptau până mă dădeam jos. Dar am iubit vântul, parcă mă mângâia. Dar mi se părea cu două tăișuri… Am aflat, de asemenea, când lumea s-a mai deschis în fața mea, că oamenii au încredere în multe lucruri, și nu numai că pot fi prietenoși, dar pot să devină chiar prea prietenoși, și, în același timp, să aibă pretenții prea mari față de puținul pe care l-au oferit.
Sursă foto: bikepretty.com
Când am mai crescut, m-am dus la Teatrul Chinezesc al lui Grauman și am încercat să îmi pun piciorul în amprentele din ciment. Îmi spuneam: “Oh, piciorul meu e prea mare! Mai bine mă las.” Mai târziu, când lucrul acesta s-a întâmplat aievea, m-a amuzat. Am simțit ce înseamnă cu adevărat pentru mine și că aproape orice este posibil, dacă îți dorești.
Partea mea creativă m-a impulsionat mereu în încercarea de a deveni actriță. Îmi place să joc, dacă înțelegi bine ce înseamnă asta. Pe de altă parte, cred că am avut întotdeauna prea multă fantezie pentru a rămâne o simplă femeie de casă. Trebuia să și mănânc, era evident. Nu am fost niciodată întreținută, să fiu sinceră; întotdeauna am fost pe picioarele mele. Los Angeles era casa mea, așa că atunci când au spus: “Du-te acasă!”, am replicat: “Sunt acasă”. În momentul în care am început să cred că devenisem celebră, conduceam pe cineva la aeroport și când m-am întors am văzut un cinematograf și deasupra căruia, pe un panou luminos, mi-am văzut numele. Am tras mașina pe dreapta, de-a dreptul șocată. Și mi-am spus: “Doamne, cineva a făcut o greșeală”. Dar acolo era, cu litere luminoase. Și am stat acolo privind din depărtare, spunându-mi: “Deci așa arată celebritatea”… mi se părea destul de ciudat, din moment ce la studio mi se atrăsese atenția că nici vorbă ca eu să fi fost o stea de cinema, la momentul acela. Și totuși, numele meu pâlpâia acolo în lumină. Ceea ce m-a convins a fost însă atitudinea ziariștilor, și, atenție, e vorba despre bărbați, întotdeauna calzi și deschiși, nu despre femeile care m-au intervievat. Apropo, acea parte a presei, știi, ziariștii, în afară de cei care aveau ceva personal împotriva mea, au fost întotdeauna foarte prietenoși, spunându-mi: „Știi, tu ești singura stea “, iar eu răspundeam: “Eu, stea?” și se uitau la mine de parcă aș fi luat-o razna. Cred că ei, prin felul lor de a fi, m-au facut să-mi dau seama că eram celebră.
Îmi amintesc filmările de la Gentlemen Prefer Blondes („Bărbații preferă blondele”). Jane Russell era bruneta în film, iar eu am fost blonda. Ea a luat 200.000 de dolari pentru rol, iar eu, cu cei 500 de dolari pe săptămână, eram mai mult decât mulțumită. Ea, apropo, s-a purtat minunat cu mine, doar că singurul meu inconvenient a fost că nu am putut obține o cabină. În cele din urmă, mi-am luat inima în dinți și am spus: “Uite, la urma urmei, eu sunt blonda, iar filmul se numește Bărbații preferă blondele!” Ei o țineau sus și tare că nu eram o stea. Așa că le-am zis: “Ei bine, nu contează ce-oi fi pentru voi, dar totuși sunt blonda în filmul acesta!”
Vreau să le spun oamenilor că, dacă eu sunt o stea acum, e datorită lor, nu studioului sau vreunei persoane, ci oamenilor. La apariția mea la studio, la o premieră sau în momentul în care organizatorii voiau să mă întâlnească, se producea un fel de rumoare, o reacție care stârnea agitație. Ajunsesem să-mi fie teamă de toți cei care se năpusteau spre mine să mă întâmpine, nu știu de ce, dar mereu mă uitam în spate îngrozită să nu fie vreun străin. Mi s-a inoculat acest sentiment că păcălesc pe cineva, nu știu pe cine sau ce, poate chiar pe mine însămi. […]
Actorul nu e o mașină, oricâr ar încerca ceilalți să insinueze. Creativitatea trebuie să înceapă cu a fi uman, iar asta înseamnă să simți, să suferi. Dacă ești gay sau dacă ești bolnav, agitat sau cum ai fi. Ca orice ființă creatoare, mi-aș dori să am mai mult control asupra mea, astfel încât, atunci când regizorul spune: „Acum o lacrimă”, acea lacrimă chiar să iasă din colțul ochilor. Dar la un moment au ieșit două lacrimi, la gândul că a îndrăznit să-mi ceară așa ceva. Goethe spunea: „Talentul se dezvoltă în intimitate”, știați? Și chiar așa e. Există un fior al singurătății, pe care nu cred că mulți actori îl conștientizează. E ca și când ai avea niște secrete numai pentru tineși ai lăsa omenirea întreagă să pătrundă acolo, pentru un moment, atunci când joci rolul. Toată lumea trage de tine. Toți și-ar dori câte o bucată din tine.
Sursă foto: ourmarilyn.tumblr.com
Cred că atunci când ești cunoscut, fiecare slăbiciune este exagerată. Această industrie ar trebui să se comporte ca o mamă al cărei copil tocmai a zbughit-o în fața unei mașini. Dar ei, în loc să-și prindă copilul în brațe și să-l linștească, încep să-l pedepsească. Cum îndrăznești să răcești? Adică regizorii pot să răcească și să rămână acasă cât vor ei, dar cum îndrăznești tu, actorul, să fii răcit sau să fi luat un virus. Știi, nimeni nu se simte mai rău decât cel care e bolnav. Uneori le-aș dori să aibă de jucat un rol, cu tot cu febră și cu vreo infecție. Nu sunt o actriță care merge la studio de dragul disciplinei, pentru că acest lucru n-are nimic de-a face cu arta. Eu însămi aș vrea să devin mai disciplinată în munca mea. Dar eu sunt acolo pentru a performa și nu pentru a fi disciplinată de un studio! La urma urmei, nu sunt într-o școală militară. Aceasta ar trebui să fie o formă de artă, nu o manufactură. Sensibilitatea care mă ajută să acționez, vedeți, mă face și să reacționez. Un actor ar trebui să fie un instrument sensibil. Isaac Stern are grijă de vioara lui. Și dacă toata lumea ar sări pe cutia ei, s-o distrugă?
Știi că o mulțime de oameni au, într-adevăr, probleme ciudate pe care n-ar îndrăzni să le spună nimănui. Dar se întâmplă ca una dintre problemele mele e mai vizibilă decât ale altora: obișnuiesc să întârzii. Unii cred că motivul ține de aroganță, dar eu zic că e chiar reversul aroganței. De asemenea, nu simt că mă aflu în febra americană, știi, trebuie să pleci și încă trebuie să pleci repede, dar fără niciun motiv. La mine ceea ce este mai important e că, odată ajunsă acolo, trebuie să dau tot ce-i mai bun din mine, la cel mai înalt nivel al abilităților mele. Unii oameni pot ajunge la timp și să nu facă nimic, și am văzut de multe ori asta, știi, toți stau în grup și vorbesc despre viața lor socială vrute și nevrute. Gable a spus despre mine: “Când e acolo, e întru totul acolo! E acolo să lucreze”.
Sursă foto: quitecontinental.tumblr.com
Ce onorată am fost când mi-au cerut să mă prezint la mitingul zilei de naștere a președintelui din Madison Square Garden! Când am început să cânt “La mulți ani”, s-a lăsat așa o tăcere de parcă aș fi fost numai în furou, încât mă temeam că îl am la vedere sau ceva. Apoi gândul că poate se întâmplă ceva cu microfonul, să nu scoată niciun sunet. O asemenea tăcere „de așteptare” din partea oamenilor mă încălzește, e ca un fel de îmbrățișare. Atunci mi-am spus că o să cânt indiferent de orice s-ar putea întâmpla, și o s-o fac de dragul oamenilor care mă urmăreau cu sufletul la gură. Îmi amintesc că m-am îndreptat spre microfon, m-am uitat în sus, în jos, înainte și înapoi și m-am gândit: „Aș fi putut fi acolo sus, într-una din tribune, după ce mi-aș fi plătit cei doi dolari pentru bilet. ” La recepția care a urmat, îmi închipuiam că am făcut ceva rău. Fiind însoțită de socrul meu, Isadore Miller, în loc de salut, am spus: „Acesta este fostul meu socru, Isadore Miller”, prezentându-l în acea conjunctură specială, deși venise ca imigrant în America. M-am gândit însă că acesta ar fi unul dintre cele mai mari evenimente din viața lui. Avea vreo 75 sau 80 de ani și presupuneam că făcusem ceva memorabil. Desigur, ar fi trebuit să-l salut curtenitor pe președinte, dar eu îmi terminasem numărul, cum bine știi, așa că scena a putut trece neobservată.
Faima poate fi o povară, iar asta spun sus și tare, acum și aici. Nu mă deranjează deloc farmecul și sex-appeal-ul, dar ceea ce vine împreună cu ele poate fi o povară. Simt că frumusețea și feminitatea nu au vârstă și nu pot fi contrafăcute, iar glamour-ul, deși producătorilor nu le place să audă acest lucru, nu poate fi produs artificial. Adevărata strălucire e un apanaj al feminității. Cred că sexualitatea atrage doar atunci când este naturală și spontană. Asta nu înțeleg ei și de aceea gafează. Suntem cu toții născuți creaturi sexuale, grație lui Dumnezeu, dar este păcat că atât de mulți oameni disprețuiesc și zdrobesc acest dar natural. Arta, arta adevărată, se naște din atracția sexuală, și ea e totul.
N-am înțeles niciodată asta cu sex simbolul! Problema e că un sex symbol devine un obiect, iar eu urăsc asta. Dacă totuși ar fi să devin simbolul a ceva, atunci da, mi s-ar potrivi și mi-aș dori să devin un simbol al sexualității, și nu cine știe ce simbol al vreunor lucruri comune. fetele acestea tinere de la studio, care încearcă să mă copieze, nu reușesc, indiferent dacă o fac din proprie inițiativă sau sunt puse de cineva. Pur și simplu nu le iese, nu au nici experiența, nici fondul din care provin nu le este de ajutor, importantă este structura și felul lor de a fi.
Toți copii mei vitregi au purtat povara faimei mele. Câteodată citeau prin gazete lucruri teribile despre mine și mă temeam că se vor simți inconfortabil. Le-am spus mereu să nu ascundă aceste lucruri, ci mai bine să vină să mă întrebe direct, pentru că nu mă voi feri niciodată de adevărul de care nu mi-e rușine. Am vrut ca ei să afle și despre altă viață decât a lor. Le-am povestit cum spălam câte o sută de farfurii pentru cinci cenți pe lună, și, văzându-i mirați peste poate, adăugam: „Nu numai asta, dar le și răzuiam și le curățam de resturi înainte să le spăl, iar după ce erau spălate și clătite le puneam la uscat, spunându-mi în sinea mea: „Slavă Domnului că nu trebuie să le și usuc.”
Sursă foto: lystal.com
Întotdeauna am considerat fericirea departe de mine, așa că n-am prea luat-o în serios. Fusesem crescută altfel decât majoritatea copiilor americani din clasa de mijloc, care sunt educați să devină oamen ta e formula: să ai succes, să fii vesel și mereu la timp. Cu toate acestea, mai ales datorită celebrității, am putut să mă întâlnesc și să mă căsătoresc cu doi dintre cei mai buni oameni pe care i-am întâlnit până la vremea aceea.
Nu cred că oamenii se vor întoarce împotriva mea vreodată, cel puțin nu de unii singuri. Îmi plac oamenii. „Publicul” mă sperie, dar în oameni am mare încredere. Poate că pot fi influențați de presă sau de tot felul de povești care se aud de la vreun studio de producție. Dar cred că atunci când oamenii merg la film, judecă pentru ei înșiși. Noi, ființele umane, suntem niște creaturi ciudate, dar încă ne rezervăm dreptul de a ne gândi pentru noi înșine.
Marilyn Monroe la Rockefeller Center, 1957
Din moment ce mă vor terminată, acesta îmi va fi sfârșitul. Când Dl. Miller a fost în proces pentru sfidarea congresului, președintele unei anumite companii l-a amenințat că, dacă nu divulgă niște nume (și l-am sprijinit să facă asta), voi fi terminată. Am spus: Sunt mândră de statutul soțului meu și îi voi sta alături până la capăt.” Ne așteptam la ceea ce a și făcut Curtea, replicând: ”Sunteți terminați. Niciodată nu se va mai auzi de tine.” Ceea ce s-ar putea să fie un fel de eliberare pentru noi, fiindcă va trebui s-o luăm de la capăt. Dar cred cu tărie că te poți ridica, pe măsura potențialului tău. Trăiesc acum prin munca mea și prin câteva relații cu oameni pe care mă pot baza. Celebritatea e pasageră, și, asta este, am avut destulă. Dacă trece, înseamnă că e nestatornică, iar asta am știut dintotdeauna. Cel puțin am gustat din ea, dar nu înseamnă pentru mine totul.”
(Aceasta este o versiune editată a interviului Last Talk With a Lonely Girl: Marilyn Monroe de Richard Meryman, publicată pentru prima oară în revista Life, 17 august 1962)
Traducere și adaptare: Andra Tischer
Și tu poți scrie pe Catchy! 🙂
Trimite-ne un text încă nepublicat, cu diacritice, pe office@catchy.ro.
Citiţi şi
“Sunt într-un proces de dezvoltare personală.” Sună COOL, nu-i așa?
Nimic în afară de ochii blânzi, prea timizi, nu-l deosebea de restul clasei
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
