Familia Szekely. Septuagenari, el cărunt, ea păr șaten vopsit cu tub de vopsea de la ABC, locuiesc la casă, au curte, orătănii, iepuri, niscai pisici și-un câine, spre curtea lor dă terasa noastră din sufragerie. Noi stăm la bloc, iar regimul de tristă amintire a permis construcția unui bloc cu vedere nemijlocită, aproape vulgară, în curtea soților Szekely. Terasa noastră e la etajul întâi, ca un soi de webcam, soții nu pot mișca nimic în front fără să-i vedem. Prenumele lor sunt: Zoltan și Floare.
Nevasta s-o prezenta peste tot, presupun, Szekely Floare. Cum altfel? Dacă noi, toți vecinii, pruncii de pe stradă, poștașul, lăptarul, sifonarul cu clopoțel, îi zicem lui – „Zoli baci” ea, nevasta, îl numește exclusiv Zoltan. O fi știind ceva. Zoli i-o fi sunând a „băi, puțică”, iar Zoltan a „penis demn, imuabil și erect”. Ceva cam ca diferența dintre Ioan și Ioneluț. Totodată ea nu accepta, ba se și înfuria, ne corecta la variantele alternative Flori, Florică, Flo, Flory scris cu igrec. NU. Ea este, fusese și va fi DOAR Floare. Szekely Floare. Deci Zoltan și Floare.
Povestea mea nu are nimic naționalist într-însa. Nici vorbă. Nu mă întreb cum fras’ nu ș-o fi luat Zoli Szekely o Karacsony Irma. Mai câștigat era de mii de ori! De ce o luat-o fix pe Floare. Frumoasă? Nțțț, dimpotrivă, Baba Cloanța, ochii apropiați de baza nasului acvilin, buze rele și subțiri. Azi, proteză deșănțată. Deșteaptă? Posibil, doar Zoli știe, n-am apucat s-o descos. Din ce zice ea, nu pare deșteaptă. Bogată? Mda. Iarăși posibil, ei bani cam au.
Floare a rămas în amintirea mea de copil, apoi adolescent, apoi tânăr medic, prototipul femeii pe care n-ar fi bine s-o iei de nevastă. Modelul uman care te poate conduce spre burlăcie veșnică. Aduna tot păcatul lumii într-un loc. TOT!! Cicălea, era veșnic nemulțumită de Zoltan, voce stridentă, Floare părea că zbiară acuzator chiar și atunci când îți ura un călduros „La mulți ani”. Zoli încă nu termina de reparat țarcul găinilor, când Floare îi țipa gâtuit că n-a înlocuit ciripa spartă de pe acoperiș.
I-am examinat medical, pe rând, în câteva rânduri, viroze, ceva crize de fiere, rahaturi, Floarei i se părea normal să solicite servicii de specialitate pe simplul motiv că terasa părinților unui medic dă spre curtea ei. O dată a fost chiar generoasă, m-a îndemnat să-mi culeg perele de pe jos, cele căzute din părul lor rodnic. A zis că pot să-mi iau câte vreau! „Zece, douăzeci de pere”, a completat ea matematic. Ei nu erau înscriși pe lista mea, își aveau medicul lor de familie, dar terasa medicului lor de familie dădea probabil spre alte curți…
Măcar azi știu că oamenii mei sunt ai mei, nu ai altui medic! M-am făcut mai înțeleaptă, deh.
De aceea depășesc zâmbind fazele de pe la nunți la țară, muzica spărgând timpanele, eu poate cu o palincă mică la bord, aperitivul gata înfulecat, mă îndrept spre ringul de dans purtându-mi demn tocurile de zece centimetri, când de la o masă aflată-n drumul meu, o mână fermă mă prinde de fesa stângă, e mână de femeie har domnului, cine ar vrea necaz cu bărbatul în plin chef? Îmi va striga ceva despre soțul ei, încercând să acopere formația:
-Doaaaamnaa, pe Nicu îl cam doare aici sub coastă și ieri o vomitat de două ori! Îmi arată unde-l doare, punctându-se cu arătătorul pe costumașul ei de gală și ridicându-și nițel mărgelele ca să-mi fie clar locul.
-Cuuum?? urlu eu.
Nicu. Soțul cuiva, dar și potențialul meu pacient, nici nu se uită la noi, se uită spre ring, trâgând alene din țigară. Ochii-i sticlesc. El a uitat deja unde-l doare. Soția:
-De ce-l doare acooolooo, hmmm, doaaamna??
-N-am habar, fată, îi trece. Dă-i puță!
Ce fras’ să-i răspunzi profesionist printre acordurile lu “Drumurile noastre poate/Se vor întâlni vreodată…”?
Dar să revin la soții Szekely. Așa. Zoli nici măcar nu tare le pilea, după mine mult mai acut torpila doamna. Rar, da’ ca lumea. Floare nu ținea la băutură, o dată am văzut-o prin curte împleticită, dar și atunci îi reproșa lu Zoltan că n-a făcut ce trebuia. În contact direct, de-i vorbeam Floarei torpilate, i se usca gura, își lingea repetat buzele, articula greu. Totuși, ca să fiu „conformă realității”, asta s-a întâmplat foarte rar. Rarisim. Ea nu era pilangioaică de anvergură.
Mă întrebam, mai bârfeam și cu ai mei și cu vecinii, cum naiba o suportă Zoli baci? Mă întrebam, de astă dată singură, eu la început de drum în psihanaliză – cum naiba de s-o însurat cu așa o catastrofă? Cu femeia care cerea palme zilnic și tare m-aș fi răcorit să asist măcar o dată la un episod cu Zoltan, ieșit din pepeni, un pumn în moaca Floarei:
-Florikkka, Virag! Hat az Isten egyen meg, te, lo fasz, de nu taci TE UCID!!
Sper că am „spelat” corect. De nu, mi-ț ierta.
După niscai ani, eu deja medic la Hășmaș, ajung acasă la oraș, mama-mi zice că bietul Zoli a paralizat, e pe moarte, neurologul curant – mentorul meu, i-ar fi spus Floarei niciodată bătute “să vă mai urmărească Otilia de-i vecină, va ști ce să facă!”, ajung la căpătâiul lui Zoltan. E iarnă. Pere ioc, ca să-mi culeg de pe jos pere multe, câte vreau, 10-20 de pere… dar nu-i bai, de-o cafă lungă la ibric tot iese.
Zoli vorbea greu, era paralizat pe partea dreaptă, centrul vorbirii afectat, am văzut imediat că nu-i pe moarte, din păcate nu-i pe moarte, așa o pedeapsă de sus! Chin. Îi măsor tensiunea, eram singuri în cameră, Zoli:
-Ioi ce necaz, doamna doctor, săraca Floare, fără mine moare și ea, e neajutorată, am îngrijit-o toată viața…
Zoli baci rostea tot mai greu, eu dădeam din cap a aprobare, prefăcându-mă că-i măsor pulsul, dar de fapt îi ofeream contactul fizic direct de care bolnavii au mare nevoie. Era un pretext să-l țin de mână.
-Săraca de ea, a szegeny, ce se face ea fără mine? Am îngrijit-o de când eram copii. A rămas copil toată viața. Ea, săraca, fără mine moare mâine. Știți, doamna Otilia, cât o iubesc? E viața mea. Nu lăsați să rămînă fără mine, biata. I-am promis că nu o las singură niciodată. Faceți-mă bine, doamna Otilia!
N-am reușit să-l fac bine pe Zoli, nimeni n-ar fi reușit, în schimb mi-am reevaluat convingerile despre marile iubiri. Am decretat că n-am habar care-i mecanismul lor. Marile iubiri sfidează logica, pur și simplu vin și nu se mai dau duse.
Pe Otilia o gasiți cu totul aici.
Citiţi şi
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
