“Îmi aduc aminte de mariajul meu cu Nino, în 1951. Nu tu nuntă, nu tu mireasă. Nu am suferit deloc, de fapt, nici nu mi‑a trecut prin gând, am neglijat, cred că am şi uitat! Aveam probleme mai importante. Căsătoria civilă am făcut‑o fără să le spun părinţilor mei. Nu‑l iubeau deloc pe Nino. Nu‑l voiau de la bun început, mai ales pentru că am suferit aşa de tare, încât am căzut la pat, la un moment dat, când îl surprinsesem cu altcineva. S‑a întâmplat aşa: aşteptându‑l într‑o seară să vină acasă, după ce‑am epuizat subiectele de conversaţie cu tante Fifi, gazda lui (el fiind constănţean), am rugat‑o să‑i spună că am trecut să‑l văd. Se înnoptase şi am plecat. Locuia atunci la familia Constantin, pe strada Aurel Vlaicu, într‑o frumoasă casă boierească, retrasă (nici nu se vedea de la stradă, cu acces pe o alee largă de vreo opt metri şi lungă de 30 de metri, în fund, pe stânga). Când să cotesc din curtea mare a casei pe alee, pe cine văd venind cu o tipă de braţ? Pe Nino! Nu mi‑am pierdut cumpătul, cu toate că numai eu ştiam ce şoc şi prăpăd s‑au declanşat în sufletul meu, ci am înaintat şi, foarte calmă, am luat‑o de braţ pe tipă, îndrumând‑o către unul dintre felinarele aleii, şi i‑am spus: „Hai, ia vino încoace, să te văd!”. Şi am tras‑o sub felinar. „Aaa, poţi să rămâi cu ea, că mai e şi bătrână pe deasupra”, i‑am spus eu dispreţuitoare lui Nino. Am plecat liniştită în aparenţă, dar zdrobită, şi n‑am mai vrut să‑l văd. Nu eram căsătoriţi! Am căzut bolnavă la pat vreo două săptămâni, nu ne‑am mai vorbit vreun an de zile. A intervenit Radu Slăvescu, un coleg şi prieten al lui, care mi‑a spus că Nino suferă foarte mult, că este distrus fără mine, că e păcat şi că ar fi bine să ne împăcăm. În fine, ne‑am împăcat şi ne‑am căsătorit fără ştirea alor mei, în 1951, martori fiind Radu Slăvescu şi Miza Alimăneştianu, prietena mea cea mai bună.
Am plecat să mă mărit direct de la birou, fără să le spun părinţilor mei. Eram îmbrăcată cu o rochie de tobralco, un material frumos de vară, pe fond oranj, cu flori mici bleu, galbene şi albe, decolteu en bateau bordat cu un volănaş, nimic special. Lucram la IPC (Institutul de Proiectare în Construcţii), pe strada Filipescu, şi Miza a venit să mă ia. Mi‑aduc aminte că întârziasem şi am mers repede‑repede la Sfatul Popular din Piaţa Amzei, nu era departe, unde ne aşteptau Nino şi martorul lui, Radu, un tip civilizat, molcom, potrivit cu Miza – mă mir că nu s‑au plăcut, că erau acelaşi gen. Şi ne‑am căsătorit, scris în catastif, totul ca la carte. Uite, nici nu ştiu dacă am fost undeva să sărbătorim, nu‑mi amintesc deloc. Cred că ne‑am dus înapoi fiecare la birou, la locurile noastre de muncă, apoi fiecare la casa lui, el în garsoniera în care se mutase din Calea Dorobanţi 10, la etajul 2, eu la părinţii mei, nu foarte departe, în bulevardul Dacia 52A, etajul 6, ca şi cum nu s‑ar fi întâmplat nimic. Când Nino se întorcea acasă seara de la o mătuşă a lui, care locuia pe Vasile Lascăr, unde lua masa, în momentul în care ajungea prin faţa casei mele (trecea înadins pe acolo), fluiera într‑un fel anume, iar eu ieşeam la geam să‑i fac semn cu mâna. Ăsta era mariajul nostru. În fine, nu numai ! Dar nu ne‑a mers prea mult aşa, căci peste vreun an de zile, părinţii mei au aflat şi a trebuit să oficializăm căsătoria. Am mers duminică, 27 aprilie 1952, la mănăstirea Cernica, unde un preot ne‑a binecuvântat cu căsătoria religioasă şi am intrat în rândul lumii. Tot fără rochie de mireasă, tot fără fast, doar cu ai mei, o verişoară, o mătuşă şi un unchi.
A doua zi după căsătoria religioasă, eram fiecare la birou, cu gândul că în ziua imediat următoare, marţi, Nino urma să plece la Constanţa, la ai lui, şi eu să ajung joi, pentru a mă prezenta socrilor, pe care nu‑i cunoşteam. Totul era normal la acel început de săptămână la serviciu, evident, n‑am scos o vorbă despre „nuntă”, când, către ora 12, primesc un telefon îngrozit de la verişoara mamei, tanti Luchia, să fug repede acasă: Securitatea descinsese şi făcea percheziţie – îl luau pe tata!”
fragment din Fata tatei şi mama fetei, autor Sanda Budiș, 91 de ani
***
La 85 de ani, arhitecta Sanda Budiş a avut curajul și puterea de a-și povesti viața în volumul Fata tatei şi mama fetei (Polirom, 2012), pentru ca șase ani mai târziu, la 91 de ani, să devină traducătorul propriei cărți, apărute în această primăvară, în limba franceză, la editura elveţiană Les Éditions L’Âge d’Homme (Lausanne).
„Am dorit să fie eu însămi traducătoarea cărţii, ca să accentuez istoria României şi să şterg în versiunea franceză poveştile prea personale ale familiei. Traduttore, traditore!, astfel m-am trădat pe mine însămi, dorind să arăt mai multe crîmpeie din faţa frumoasă a României de dinainte de război, despre care străinii nu ştiu mare lucru (pe vremea aceea diplomaţii îţi reînnoiau mandatul pentru a sta cît mai multă vreme la noi)”, spune Sanda Budiş.
***
Sanda Budiş va vorbi despre cele două versiuni ale volumului Fata tatei şi mama fetei, în cadrul evenimentului de joi, 21 septembrie 2017, la ora 18:00, la Uniunea Arhitecţilor din România (Strada Jean Louis Calderon nr. 48), Bucureşti.
***
Mai multe despre autoare, în emisiunea Profesioniștii a Eugeniei Vodă.
Citiţi şi
O zi din viaţa unei traducătoare
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
