Maria Tallchief (24 ianuarie, 1925 – 11 aprilie 2013) a fost una dintre cele mai mari balerine ale SUA, născută într-un oraș dintr-o rezervație indiană a tribului Osage. A fost muza și pentru câțiva ani soția coregrafului George Balanchine.
Și-a dorit toată viața, mai mult decât orice, să fie apreciată ca o prima ballerina care s-a întâmplat să fie nativă americană și niciodată ca o balerină americancă indiană.
Când The New York Times a scris despre succesul ei din 1948, titlul a fost “O dansatoare Osage a luat pe sus Parisul”.
“Când Maria a venit la Paris în 1947 (nu împlinise 22 de ani) să i se alăture proaspătului ei soț, George Balanchine, Opera din Paris, unde urma să danseze în câteva spectacole, era într-o stare de declin nervos. Serge Lifar, directorul Operei în timpul războiului, fusese concediat pentru colaborarea sa cu ocupanții naziști, iar Opera, ca toată Franța, de altfel, căuta căi să-și spele imaginea cam deteriorată în ochii lumii. Nici Maria și nici soțul ei nu au știut, dar din acest motiv se aflau acolo: să arate lumii că în Paris cultura era vie și bine merci. Dar francezii au fost cuceriți de anunțul “fiica unui șef de trib indian dansează la Operă!”. Importanța momentului, scurt de altfel, a fost clară: francezii și trupele americane au eliberat Parisul, dar Opera a fost eliberată de Balanchine și Maria. “Dansez, deci simt.” a fost deviza ei.
O balerină scria despre ea așa:
“N-am văzut-o niciodată pe Tallchief dansând, dar am lucrat cu ea, ani mai târziu, la Baletul Operei Lirice din Chicago. Era 1979, iar eu eram o tânără dansatoare; ea ajunsese o artistă renumită, pensionată, care regiza și preda. Pe măsură ce ne antrena, am început să înțeleg ce au văzut parizienii la ea în 1947.
New York City Ballet – Maria Tallchief in “Firebird,” choreography by George Balanchine (New York) by Martha Swope, 1966, via The New York Public Library
Ea a fost o empirică: nu genul „Gândesc, deci exist”, ci mai degrabă „Dansez, deci simt”. Avea o forță fizică neobișnuită, dar aceasta nu provenea din construirea constantă a mușchilor din interior. Era o forță flămândă și voită, inhalată, întinsă și trasă în interior din lumea exterioară și trimisă spre spatele, brațele și mâinile ei. Concentrarea ei, ca și coloana vertebrală, erau formidabile.
„Slab”, spunea ea cu nemulțumire, în timp ce ne apăsa brațele întinse, iar acestea cedau. “Prea slab.”
Mâinile au contat în special. Ale ei erau musculoase, dar rafinate și apăsa aerul cu ele ca și cum ar fi fost prin apă. Ea le examina pe ale noastre cu o fascinație intensă, evaluând fluxul de energie prin fiecare deget și articulație. A vrut ca noi să le cunoaștem puterea și, prin urmare, și fragilitatea lor – fără ornamente frumoase aici: „mai mult, mai mult – mișcă-te!”
Tallchief ne-a făcut să ne mișcăm ca și cum eram mai mari decât eram de fapt, cu un curaj și o încredere fizică pe care încă nu le aveam. Era o abilitate – un nerv – pe care și-a dorit în special să o aibă dansatoarele. Când mă gândesc la ea la Paris în acel an, îmi amintesc de cum o cita pe dansatoarea Agnes de Mille: „A fi balerină”, îi plăcea să spună, „este ca și cum ai fi un general de cinci stele”.
Maria Tallchief în rolul Euridice din spectacolul “Orfeu” în coregrafia lui George Balanchine, 1948. credit foto: George Platt Lynes/the George Balanchine Trust/New York City Ballet Archives.
Mai multe despre Maria, aici.
Citiţi şi
Mie numărul 13 îmi poartă noroc
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
