Maria era bunica mea. Avea părul alb, de acel alb luminat al norilor. Mergea şchiopătând uşor, pentru că o durea piciorul drept.
Făcea clătite cu gem de vişine şi găluşte cu prune. Mai făcea nişte cartofi cu ceapă înăbuşiţi în tigaie de te zăpăcea mirosul de bun!
Avea o pensie micuţă şi mai scotea un ban brodând lenjerii de pat. Maci, floricele albastre, ciupercuţe… Îmi spunea “Scufiţa roşie”, cu pauze lungi când băga aţa-n ac!
Avea o poşetă veche, în care ţinea toate fotografiile ei. Le înşiram pe pat şi întrebam cine, ce şi cum…
Cel mai frumos zâmbet îl avea când o întrebam în şoaptă:
“Şi regele cum era?!”
O întrebam cu voce slabă, ştiam instinctiv că de asta nu se vorbeşte.
I se lumina chipul, se însenina brusc:
“Regele era frumos! Umbla cu bicicleta prin Bucureşti, ieşea pe stradă fără gardă! Lumea îl iubea, aşa că nu avea teamă! Şi el iubea lumea!”
“Şi de ce-a plecat?!”
“I-au pus pistolul la tâmplă şi l-au silit să abdice!”
Îmi povestea de război şi amintea cu dispreţ de soldaţii ruşi care intrau în casele oamenilor, beţi, urlând, cu pistolul în mână.
Întrebam:
“Şi mai trăieşte regele?!”
“Trăieşte, cum să nu?! Dar nu ni se mai spune nimic de el!”
Bunica mea se chema Maria!
Am moştenit de la ea priceperea la broderii, dragostea pentru rege (care e tot frumos, ştii?!) şi dispreţul pentru pistolul pus la tâmpla întregii Românii.
Citiţi şi
Alegem Europa sau ieșim din civilizație
Unde ne sunt oamenii sănătoși la cap și la inimă?
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
