Bărbatul român e omul, femeia e cumva datoare să meargă la trei paşi în urma lui. Iar bărbatul român arareori se întâmplă să se înţeleagă cu alt bărbat român asupra vreunui lucru, cu o singură şi binecuvântată excepţie: locul femeii în casă, în bătătură şi în societate. Cumva, cel mai bine a imortalizat acest loc Marin Sorescu:
“La noi muierea pupa mâna bărbatului
Până mai adineauri – zicea Marin al lui Pătru,
Şi din dumneata nu-l scotea niciodată,
Îi făcea trei, patru copii, dar nu îndrăznea să-i zică tu,
Cele mai mândre, care se ambiţionau, nu-i ziceau nicicum.
Femeia are socotelile ei, ea să ţină de coada cârpătorului,
Să ţină oala de mănuşă, la foc, să stea ciucită la vatră
Şi să lase politica – de asta ne ocupăm noi, asta e pentru oameni –
Femeia, ce ştie femeia?
Ea să şteargă sticla lămpii, să alinieze clondirele pe corlată,
Să fie toate drepte, aşa să tragi cu aţa,
Să te tragă, să-ţi pună ventuzele şi să nu-ţi iasă din vorbă
Că ce ştie ea? … ”
Această atitudine a fost din veac, e croşetată cred în ADN-ul poporului ăsta. Nu pot să cred că nu au existat femei meritorii, femei demne de ode sau de blesteme, femei care să inspire, însă conspiraţia tăcerii masculine a reuşit să le facă să dispară. Ştiu că au existat femei haiduc, femei pentru care s-au tăiat capete de domni, femei pentru care s-a vărsat sânge mai roşu sau mai albastru, femei care şi-au salvat soţii sau iubiţii din lupte, femei care au îmbrăcat haină de martir pentru a nu divulga date despre soţii sau părinţii plecaţi în munţi, să organizeze rezistenţa anti-comunistă. Însă prea puţine dintre acestea s-au nemurit în a le fi ţinut minte numele.
Ne-a rămas numele Chirei Chiralina, al Zarazei cu trup de şarpe felin, comunismului le datorăm atât pe Ecaterina Teodoroiu cât și pe Elisabeta Rizea. Cumva, uriaşul impact avut în străinătate ne-a împiedicat să ”uităm” convenabil numele Reginei Maria. Şi doar pana care a zugrăvit-o cu coarne şi cu coadă a salvat-o din uitarea colectivă pe Doamna Clara, demonul care l-a ispitit pe Vlaicu să pregete de la ortodoxie. Şi doar nebunia tatălui său a împiedicat-o pe atât de iute arzătoarea Iulia Haşdeu să fie ştearsă misogin din cărţile de istorie ale literaturii. Căci doar pe acelea le găseşti, pe ea eu nu am găsit-o în nicio librărie. De numele Elenei Lupescu s-au agăţat în siaj tone de noroi. Cât din acela va fi fiind adevărat? Habar nu am, istoricii o vor la colţul infamiei, model de arivism şi sâmbure de germinare de clică. Însă uită să spună că ea i-a stat în exiluri alături Regelui Carol II, indiferent de cât de nebun sau depravat a fost, nelegându-se de nicio umbră de scandal după ce a părăsit a doua oară Ţara. Principesa Margareta îşi leagă numele de o mulţime de proiecte care ar face cinste oricărei monarhii şi oricărei minţi luminate, dar moara de zvonuri preferă să-i găsească, iar de nu sunt, să-i inventeze cusururi decât să admită că i se datorează respect. Bancurile pe seama Monicăi Tatoiu sunt atât de multe, încât nici dacă toate televiziunile le-ar difuza concertat, nu cred că ar ajunge o săptămână să le isprăvească. Dincolo de ele însă este o supravieţuitoare şi o femeie care a făcut o avere impresionantă gândind, nu dezbrăcându-se.
În rest, femei mari ale României? Locul lor a fost la bucătărie, să gătească, să spele, să crească prunci.
O singură femeie a reuşit cu adevărat să spargă şabloanele în care ar fi trebuit să stea, cuminte, cu basma pe cap, învârtind în oala cu sarmale şi ştergând de praf ventuzele: Elena Ceauşescu. I-a trebuit întregul aparat al Securităţii şi pe cel al PCR pentru a se impune pe poziţia de Cabinetul 2, dar a fost plătită cu de trei ori mai mult plumb decât ilustrul său tovarăş de viaţă, fiindcă desigur, ”el a fost băiat bun, ea (curva) l-a stricat”.
Mi-aduc aminte, în copilărie, săpând în bibliotecă am găsit o carte de bucate interbelică semnată cel puţin bizar, Maria, General Dobrescu. Sintaxa a fost de neînţeles pentru cei 10-13 ani pe care îi aveam la momentul descoperirii şi m-am dus glonţ la bunica s-o întreb atât despre carte, mi se părea absolut fabulos ca o femeie să ajungă general al armatei române în acele vremuri şi să-şi facă timp să mai şi educe tinerele cum să gătească, cum să aşeze o masă, cum să devină doamne, într-un cuvânt. Acum probabil aş fi etichetat-o Wonder Woman, deşi atunci m-am gândit mai mult la una dintre femeile plecate-n cruciadă, altoită glorios peste o doamnă a Renaşterii. Evident, bunica a aruncat o găleată de apă nespus de rece peste visele mele romanţioase: a fost soţia generalului Dobrescu, de aia scrie Maria, General Dobrescu. ”Pe vremea mea, orice femeie putea deveni ceva doar prin căsătorie. Virgula de după prenume şi funcţia dinaintea numelui de familie indicau nu ocupaţia femeii, ci pe a soţului, maxima onoare prin coparticipare la care putea spera.”
În rest, bătrânele, pilon de bază al societăţii noastre patriarhale, au decretat demult că femeile trebuie ţinute încuiate-n curte, să nu ducă în ispită pre bărbaţi şi că nu le trebuie şcoală sau vise proprii, e suficient să le trăiască pe cele impuse de alţii.
Citiţi şi
Zavaidoc: iubire și muzică în anul 1923. Un roman insolit, semnat de Doina Ruști
Cred că sunt pregatită să ies din anonimat și să îmi trec numele la sfârșitul poveștii
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
