Martine de Béhague (12 martie 1870 – 26 ianuarie 1939). Una dintre cele mai interesante personalități feminine ale sfârșitului de secol 19 – început de secol 20 și Anastase Simu (25 martie 1854 – 28 februarie 1935) academician român, doctor în științe politice și administrative, ocupând funcțiile de secretar la Legația României la Berlin, membru de onoare al Academiei Române, politician cu credința “nimic pentru noi, totul pentru țară”. Doi colecționari de artă cu impact cultural pentru țările lor și cu istorii cumva asemănătoare. Remarcați, vă rog, pentru plasarea în context, că cei doi au fost contemporani câteva decenii, poate li s-or fi și intersectat drumurile, nu știm asta, dar ne place să ne imaginăm lucruri frumoase. Și ne inspiră oameni ca ei, și poate devenim și noi colecționare de frumos – tablouri sau piese de mobilier – vreo comoda cu sertare care să ne bucure ochiul și sufletul în intimitatea casei noastre. 🙂
Contesa Martine de Béhague
O carte despre Martine de Béhague pune în lumină un mare colecționar care a apelat la artă ca alinare pentru pierderea personală. Este primul studiu savant despre un colecționar diletant al vechilor maeștri, antichităților și al lucrărilor noi.
“Pasiune, zece ani de căutări și, la capătul lor, monografia unei femei extraordinare: Martine de Béhague (12 martie 1870 – 26 ianuarie 1939). Una dintre cele mai interesante personalități feminine ale sfârșitului de secol 19 – început de secol 20, Martine de Béhague este scoasă azi din uitare grație lucrării excepționale a lui Jean-David Jumeau-Lafond. “Martine de Béhague: Une esthète à la Belle Epoque” a fost publicată pe 16 noiembrie 2022 de editura Flammarion. Pentru România, Martine de Béhague joacă – indirect – un rol extrem de important în Franța, deoarece ea a creat palatul în care se află din 1939 ambasada României la Paris.” scria pe pagina sa ambasadorul nostru la Paris, Luca Niculescu, după lansarea cărții.
Sediul Ambasadei României la Paris
În multiple domenii, inclusiv antichități, numismatică, cărți și maeștri vechi, Martine de Béhague este recunoscută ca o colecționară de prim rang, una al cărei nume adaugă strălucire provenienței operei și multe dintre ale cărei posesiuni se găsesc azi în instituții de renume mondial, inclusiv Luvru, Muzeul Britanic și Getty.
Portretul contesei Martine de Béhague făcut de Pascal Dagnan-Bouveret în 1899 foto: André Morin
Dimensiunea și calitatea colecțiilor sale au ieșit la lumină prin piesele dăruite Muzeului Luvru în memoria ei și prin vânzări periodice.
În 1929, ea i-a dăruit castelul Fleury de lângă Fontainebleau (la câțiva kilometri de casa copilăriei ei din Courances), nepotului ei Hubert de Ganay. Dar nu înainte de a vinde tot ce conținea, inclusiv tapiserii Beauvais după Boucher.
În 1984, casa de licitații Drouot din Paris a vândut importanta ei colecție de monede antice grecești de aur și argint.
În 1987, casa de licitații Sotheby’s din Monte Carlo a organizat o vânzare record a vastei sale colecții de antichități egiptene, grecești și romane și piese bizantine și creștine timpurii.
În 1999, un portret Salvator Mundi, una din multele copii atribuite lui Leonardo da Vinci, cunoscut sub numele de „Ganay”, a fost vândut la licitație.
Iar în noiembrie 2019, o mică parte din legendara ei colecție de cărți și manuscrise a fost scoasă la vânzare la Casa de licitații Christie’s, Paris.
Dar, până la acest volum, Martine de Béhague nu a primit aceeași recunoaștere personală ca unii dintre colegii săi colecționari extravaganți, precum Isabella Stewart Gardner, Winnaretta de Polignac și Peggy Guggenheim. După cum nici gama specială a colecțiilor ei, de la zeități egiptene și anluminuri medievale până la covoare marocane și lucrări contemporane de Vlaminck și Picasso, nu a fost pe deplin apreciată.
Jean-David Jumeau-Lafond construiește o imagine vie a personalității sensibile, a inteligenței și forței ei de caracter (evident ori de câte ori o citează direct), folosindu-se de jurnalele și a corespondența ei, de carnetele de achiziții și vânzări ei – secretarul ei străduindu-se să țină pasul cu achizițiile aproape zilnice –, de albumele cu decupaje din presă și de corespondența ei cu artiștii pe care i-a admirat și susținut. El a cercetat temeinic lucrările publicate și nepublicate ale prietenilor ei scriitori, inclusiv poeții francezi Henri de Régnier și Paul Valéry și scriitorul britanic Maurice Baring; și demonstrează, de asemenea, din surse primare, cum tragedia personală și convingerile spirituale au condus-o pe Martine de Béhague să achiziționeze atât de multe lucruri rare și frumoase.
Martine s-a născut în aristocrația franceză, fiica bibliofilului conte Octave de Béhague, foarte bogat. Ea și sora ei Berthe de Ganay erau moștenitoarele unuia dintre cei mai bogați bărbați ai vremii sale, bunicul lor matern, Samuel de Haber – un bancher german care devenise francez naturalizat în timpul războiului franco-prusac. Haber și Octave de Béhague au achiziționat castelul abandonat de la Courances, lângă Fontainebleau, la un an după nașterea lui Martine – la primul etaj creștea un copac – și până în 1881 l-au readus la splendoarea de dinainte, pentru ca Martine și Berthe să-și poată visa visurile tinereții prin sălile de marmură și seria de iazuri cu oglindă, bazine și canale care populează parcul.
Această reverie din copilărie a fost alungată odată cu moartea ambilor părinți ai Martinei și a tuturor bunicilor ei, cu excepția unuia, până la vârsta de 16 ani. Căsătoria ei dezastruoasă cu un ofițer de cavalerie, contele René de Béarn, se terminase, printr-o separare oficială, până în 1895. Ea a continuat să folosească numele lui Béarn – divorțul nu era discutat pentru conservatoarea socială Martine până când schimbările aduse de Primul Război Mondial au eliberat-o să se întoarcă la numele de fată în 1920 – dar prăbușirea căsătoriei ei a fost importantă pentru viitorul ei de colecționară.
Martine a apelat la artă ca la o sursă transcendentă de consolare. Béhague era prin fire o introvertită, în cea mai bună formă doar în grupuri mici sau tête-à-tête, dar o fire dezarmant de directă în înregistrările din jurnal și în corespondența ei, ajungând simplu la probleme de viață și de moarte cu noi cunoștințe.
Jumeau-Lafond citează un schimb grăitor de scrisori între Martine Béhague și sculptorul Jean Dampt din anul de după despărțirea ei legală: „Am încercat consolarea despre care vorbiți”, scrie ea, „pentru a mă cufunda în contemplarea îndelungată a lucrărilor frumoase și profunde. Acum, mai mult decât oricând, le voi privi ca pe singura mea sursă de bucurie.” „Te-ai bucurat”, răspunde Dampt, „că ai descoperit cum să iubești frumosul suficient pentru ca el să-ți umple viața și să te transporte departe de suferințele tale.” Devotamentul ei pentru frumusețe și cunoaștere este inconfundabil.
În fotografiile și portretele din tinerețe făcute de Paul Helleu și Pascal Dagnan-Bouveret este greu să eviți ochii mari și îndurerați ai lui Béhague; privirea ei neclintită. Rowland Strong, de la New York Times, i-a văzut portretul în atelierul lui Dagnan-Bouveret în 1899: „Un studiu minunat al unei fizionomii ciudate, palidă și melancolică și aristocratică, cu o privire profundă de fervoare religioasă în ochii triști”. „Are ochi să vadă”, a scris Régnier mulți ani mai târziu. „cunosc puțini care văd cu atâta sensibilitate.”
Căutarea frumuseții
După ce s-a despărțit de soțul ei, Béhague s-a ocupat frenetic de colecționare și de reconstrucția Hôtel de Béhague din Paris, care aparținuse părinților ei, la scara unui palat. A păstrat lambriurile Ludovic al XIV-lea din vechea casă și a reconstituit biblioteca ovală căptușită cu lemn de stejar a tatălui ei. Până în 1900, a adăugat un teatru de 600 de locuri, Salle Byzantine, dar, mereu timidă, l-a pus pe Dampt să-i creeze o cameră privată medieval-simbolistă din care să poată urmări concertele lui Beethoven și Wagner, piese de dans avangardiste cu efecte scenice revoluționare concepute de Mariano Fortuny și interpretate de artiști ca Isadora Duncan. (Martine a fost o susținătoare a Baletului Rus, a colecționat desenele lui Léon Bakst pentru trupă și i-a împrumutat lui Igor Stravinsky pianul ei dublu Pleyel din 1900, un instrument „vis-à-vis” la care pot cânta doi interpreți față în față, pentru premiera baletului său din 1923 Les Noces.)
Tatăl ei își vânduse colecția de tipărituri și cărți cu puțin timp înainte de moartea sa, dar Béhague s-a dovedit a fi și o bibliofilă avidă, cu gusturi largi. Și a citit. Când Marcel Proust a întâlnit-o la băi la Kreuznach în 1897, a găsit-o serioasă și inteligentă, dar indisponibilă, atât de absorbită era de Wilhelm Meister a lui Goethe.
Vitrină cu obiecte de colecție rare, din toate țările și epocile la Hôtel de Béhague.
Zilnic îi erau oferite poze și artefacte, iar ea cumpăra în privat, la licitație și de la principalii dealeri ai zilei. Aprecia sfaturile experților, dar cumpăra pe baza legăturii emoționale, dincolo de importanța sau proveniența unei piese – întotdeauna conștientă de valorile pieței. Împotriva sfatului prietenului ei Bernard Berenson, a achiziționat patru superbe desene de draperii, acceptate acum ca fiind de Leonardo, dintre care două sunt în colecția muzeului Luvru.
Și, în căutarea frumuseții, a călătorit, construind mai întâi o casă plutitoare (o barcă pe care locuia), Lotus, pentru a explora râurile Franței, iar apoi Nirvana, un iaht cu motor de 82 de metri cu care a navigat în Marea Mediterană și nu numai.
În 1926, prietenul ei Paul Valéry, șeful bibliotecii ei, i-a povestit despre o întâlnire întâmplătoare în casa din Paris, atât de familiară. „O, ce surpriză am avut… Am admirat într-un colț un mic tablou pe care nu îl cunoșteam, o bucurie — Fluierătorul [The Philosopher, c. 1897]. Este unul dintre cele mai bune, o perlă.” Asta, precum și admirația veneratului Auguste Rodin pentru „muzeul ei viu”, au fost muzică pentru urechile unei femei despre care Jumeau-Lafond arată că a fost mult mai mult decât o „grande collectioneuse”. Mai degrabă Béhague era o diletantă în adevăratul sens; cineva care a strâns din plăcere, care a făcut alegeri. Și a ales din dragoste pentru artă.
Și încheiem cu ce a mai scris Luca Niculescu despre Martine, în aceeași postare în care anunța lansarea cărții:
“Paul Valéry îi este secretar particular, Axel Munthe îi este medic, Gabriel Fauré, Camille Saint-Săëns, Isadora Duncan, tânărul Arthur Rubinstein trec prin sublima Sală Bizantină pe care a construit-o în palat, cea mai mare sală privată de teatru din Parisul începutului de secol 20. În colecția ei regăsim Whistler, Degas, Rodin, Renoir, Boucher, Tițian sau un Salvador Mundi din atelierul lui Leonardo da Vinci. Și, apropo de da Vinci, Martine de Béhague este cea care oferă statului francez rama în care este încadrată Mona Lisa la Luvru.
Deranjată de rama banală în care era încadrat cel mai cunoscut tablou din lume, contesa propune să o înlocuiască cu un cadru italian de secol 16, de un gust «sigur și rafinat». Iar statul francez acceptă, nu fără o întreagă dezbatere prealabilă dacă o republică poate sau nu să primească un astfel de cadou de la un aristocrat.
Ilustrată cu sute de fotografii ale obiectelor care au aparținut contesei de Béhague sau cu imagini din palatul care azi e ambasada României, cartea are parte de o primire extrem de bună în Franța, cu cronici excelente în revistele de specialitate.”
***
Colecționarul român Anastase Simu
Brăilean prin naștere, la doar 19 ani a devenit moştenitor al averii unchiului său Petrache Simu (iată un amănunt care îi apropie pe cei doi colecționari – de tineri intră în posesia unor averi pe care nu le vor risipi, ci investi în artă), pe când era încă elev la Institutul Teresianum din Viena. Şi-a obținut licența în drept la Paris şi doctoratul în ştiințe politice şi administrative la Bruxelles. Simu a activat ca secretar la Legația României din Berlin, a fost senator de Brăila în trei legislaturi consecutive, membru în Consiliul Consultativ al Artelor din Ministerul Instrucțiunii Publice (1910-1915), membru al Ateneului Român, membru de onoare al Academiei Române.
Muzeul Simu din strada Mercur a fost inaugurat pe 21 mai 1910, după exact trei ani de la începerea construcției. Ridicat după planurile arhitectului C. Sciky, al doilea muzeu privat din România, după cel al fraților Kalinderu (clădirea există și azi, în paragină) arăta ca un templu grecesc inspirat de templul ionic Erechtheion din Atena),
dar și de Maison Carré de Nîmes din Franța, un templu roman,
și era organizat în cinci secțiuni dedicate picturii, sculpturii, graficii și artelor decorative.
Înființarea Muzeului Simu a avut un dublu scop: pe de o parte, de a contribui la educația publicului şi, pe de altă parte, de a sprijini creația artiştilor români. Pentru a susține creația artiştilor tineri, încă de la reînfiinţarea Salonului Oficial în 1924, Simu a instituit un număr de premii ce se acordă anual de juriul acestui Salon, tinerelor talente ce păşesc pentru prima oară în vieața atât de grea a artei.” Marius Bunescu, multă vreme director al muzeului. (sursa)
Anastase Simu în prima sală a muzeului
Elena Simu în cea de-a doua sală a muzeului. Fiică de moșier, venită cu zestre în căsnicie, a fost femeia care l-a sprijinit să deschidă muzeul și apoi în munca de colecționar, fapt pentru care era foarte apreciată. Fără copii, cei doi au călătorit mult prin Europa – Nisa, Paris, Berlin, Viena, tot atâtea ocazii să caute și să achiziționeze artă.
Așa se face că muzeul Simu deținea lucrări de pictură, sculptură, grafică şi arte decorative ale unor autori renumiți precum: Eugéne Delacroix, Jean-Antoine Houdon, Honoré Daumier, Théodore Gericault, Pierre-Auguste Renoir, Gustave Courbet, Antoine Bourdelle, alături de Theodor Aman, Nicolae Grigorescu, Ion Andreescu, Ştefan Luchian, Theodor Pallady, Gheorghe Petraşcu, Ion Teodorescu-Sion, Camil Ressu, Constantin Brâncuşi, Dimitrie Paciurea.
Anastase Simu pozează în vecinătatea propriului său portret, realizat în 1909 de artistul francez Pierre Gourdault.
În 1927, anul morții lui Anastase Simu, casa şi întreaga colecţie de artă au fost dăruite statului român.
“Considerând ziua de azi ca una dintre cele mai fericite a vieței mele, declar în mod solemn, că atât terenul ce am cumpărat în 1904, cât și clădirea “Museul Simu”, ce am construit pe el, precum și toate operele de Artă aflate în el – a căror evaluare față de prețurile extraordinare mă abțin a face, declar că le închin, cu dragoste, României-Mari, și le fac danie pe veci Națiunei, prin Ministerul Artelor și Cultelor, cu obțigațiunea însă pentru aceasta de a face respectat și apărat Museul Simu așa cum există, cu coprinsul total al operelor”. (fragment din actul de donație)
Dorința fondatorului nu a fost respectată după venirea comunismului: fost dărâmat în 1961 pentru a face loc blocului care va avea magazinul Eva la parter și mezanin (azi, Mega Image Magheru). Ne încurca tare așa o clădire istorică, ce rămăsese în picioare deși trecuseră două războaie mondiale peste București. Soarta colecțiilor a fost aceeași: împrăștiate prin muzeele statului din București și provincie.
Ultimul paragraf din transcrierea cuvântării ținute de Anastase Simu cu ocazia oferirii donației în 1927 (consemnată de Artistul-pictor Costin Petrescu):
„Și acum, spune d. Simu, când acest templu cu tot ce conține a devenit patrimoniul artistic al României pe lângă cele cuprinse în el mai declar că eu și soția mea atâta timp cât Cel de Sus ne va da zile vom fi slujitorii lui cu aceeași dragoste și același devotament ca și înainte. Și dacă la început am scris pe frontispiciul muzeului “Nu numai pentru noi, dar și pentru alții”, azi sunt cel mai fericit a zice: NIMIC PENTRU NOI, TOTUL PENTRU ȚARĂ.”
Ca o concluzie, desigur că nu putem compara valoarea colecțiilor celor doi, care poate au luptat fără să știe unul de altul pentru aceeași operă de artă vreodată, pentru că averile puse la bătaie erau inegale, nici nu ne-am propus asta, dar putem compara iubirea pentru frumos care i-a mânat în viață. Simu a fost un generos, într-un Paris mai mic, doar că istoria nu l-a ajutat: palatul Behague e încă în picioare și în stare bună, iar pe locul unde a fost muzeul lui crește iarbă și nici aceea întreținută ca lumea. O altă nedreptate între atâtea altele, mult mai îngrozitoare, făcute de comuniști.
Vestea bună este că din 2019 Muzeul Simu a foste recreat virtual de un grup de studenți și profesori ai Universității de Arhitectură “Ion Mincu” în baza planurilor, a fotografiilor și a documentelor de arhivă. Numai că numărul de vizitatori, veți vedea, este foarte mic. 🙁
Citiţi şi
Bucureștii anului 1956 în 40 de poze formidabile
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
