De fiecare dată când plecam la bunica, treceam pe lângă un lac. De fiecare dată, eu trebuia sa stau la fereastră pe partea cu apa. O priveam cu nesaț, ca şi cum pe luciul ei s-ar fi aflat răspunsurile la toate misterele lumii, iar eu îmi doream să le absorb pe toate.
Nu-mi amintesc prima mea întalnire cu marea, îmi amintesc în schimb prima oară când am venit în Constanța, înainte să mă mut definitiv aici. Când am privit întinsul nesfârşit al apei, am simƫit că am ajuns la o destinație pe care o căutam fără să realizez, am simƫit că am ajuns acasă.
După ce m-am mutat aproape de ea, a devenit refugiul meu şi de fiecare dată când mă apuca dorul de Bucureşti, de acasă şi de cei rămaşi acolo, priveam valurile şi mă simƫeam din nou liniştită.
Se întâmplă să uit de ea pentru că aşa e firea omului, desconsiderăm lucrurile pe care le-am obƫinut după ce ni le-am dorit atât de mult, ea însă mă aşteaptă răbdătoare să mă întorc din rătăcirile mele. E acolo gata să mă primească şi să-mi aline toate temerile, dezamăgirile şi neîmplinirile, e acolo gata să-mi redea încrederea în frumos.
Mi-a fost martoră la fericire şi la suferinƫă, m-a cunoscut ca pe o fetiƫă plină de iluzii şi de speranƫe, plină de încredere în oameni şi în finaluri fericite, m-a vazut ca fată speriată şi dezorientată, cu toate aripile tăiate şi cu sufletul mutilat. Mi-a fost martoră la bătăliile duse, îmi ştie şi înfrângerile, îmi ştie şi victoriile. A fost de fiecare dată acolo ca să mă inspire că infinitul există şi că trebuie doar să-mi permit mie însămi să-l văd.
De fiecare dată când sunt singură cu ea, îmi doresc să regret ce am făcut, nu întrebarile „cum ar fi fost dacă?”, să regret ce am spus şi nu ce am tăcut, să regret curajul care m-a împins şi nu teama care m-a ƫinut pe loc.
Mă face să vreau să fac ce simt când simt şi, dacă totul se transformă în pulbere, să ridic din umeri şi să-mi spun că măcar am încercat, să-mi doresc ca peste ani să râd de situaƫiile în care m-am pus singură şi nu să oftez cu regret dățile în care aş fi putut să fiu fericită. Mă împinge să risc, chiar dacă pierd doar pentru a nu-mi lăsa teama să câştige.
Pot să stau ore întregi să privesc valurile cum se sparg de ƫărm, să ascult sunetul lor si ƫipătul pescăruşilor. De fiecare dată când fac asta, simt că nimic nu e imposibil. Că orice dorinƫă poate deveni realitate, că poƫi fi oricine îƫi doreşti să fii, că limitele sunt la fel de invizibile ca hotarul nevăzut al mării.
Guest post by Claudia Anton
Și tu poți scrie pe Catchy! 🙂
Trimite-ne un text încă nepublicat, cu diacritice, pe office@catchy.ro.
Citiţi şi
Da, dragostea este un accident!
Momentul băieților în fața oglinzii din baie
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
