Sunt 2 Mai-istă (şi implicit vamaiotă) de 32 de ani. Practic, verile copilăriei mele acolo sunt îngopate. Pe orice alte ţărmuri de vis m-ar purta paşii, îmi rup măcar un week-end şi pentru 2 Mai, Vama Veche. E ca mersul la bunici – o depedenţă cu iz de nostalgie. Mă reîntorc an de an şi an de an plec mai tristă. E ca şi când ţi-ai vedea amintirile vandalizate – digul meu (câştigat pe drept, ţinând cont că nu veţi găsi pe el mai multe urme de paşi decât ale mele) s-a prăbuşit de bătrâneţe şi nu-l îngroapă nimeni, stă acolo ca leşul unui delfin eşuat, mâncat de muşte şi eu nu pot să fac nimic pentru el; plaja de la nudişti, pe vremuri cât un bulevard (dacă te trecea un pipi făceai pe tine până ajungeai la Casa Albă – da! aşa se numea toaleta de la Nudibeach din vârful dealului, şi da!!! exista toaletă, o construcţie mare, albă, din piatră) a ajuns azi cât un trotuar de străduţă lăturalnică; Vama Veche, cu plaja ei nesfârşită şi sălbatică (încotro te uitai nu vedeai vreo construcţie în afară ghereta grănicerului, şi aia undeva într-o zare) cu nisipul ei ca făina, cu liniştea ei dumnezeiască, nederanjată decât de ţipătul pescăruşilor şi poveştile valurilor, Vama Veche a cărei frumuseţe a născut trupe și hit-uri, s-a transformat în ceva ce nici în cele mai negre coşmaruri n-aş fi crezut că se poate transforma vreodată şi despre care refuz să scriu, că mă doare prea tare.
Anul asta, din motive de crize diverse, am petrecut o săptămână pe litoralul românesc. Trei zile şi în 2 Mai, şi Vamă. După furtuna de cu o noapte în urmă, marea se umpluse de alge şi bolovani. Ăsta era însă cel mai neînsemnat neajuns, pe lângă mormanele de gunoaie ce tronau nestingherite de-a stânga şi de-a dreapta teraselor ce se visau de fiţă şi care în afară de un frappé delicios şi şezlonguri cu salteluţe roşii, confortabile, nu mai aveau nimic bun de oferit. Într-un târziu, nişte cetăţeni, angajaţi ai teraselor, înarmaţi cu greble, au început sub privirile noastre recunoscătoare, să adune algele în mormane egale, de-alungul plajei. Fericită de aşa o surpriză plăcută, m-am ridicat să mă arunc în valurile ce începeau să miroasă a mare şi nu a ciorbă stricată. Gândeam că până voi ieşi, vor apărea şi tractoarele din vremea copilăriei mele (în care, în acele timpuri, erau încărcate algele şi duse la o destinaţie numai de ele ştiută, pe care, vă mărturisesc acum, mult m-am chinuit să o aflu, dar nu mi-a ieşit niciodată). Şi că ele, tractoarele, vor face să dispară mormanele cu tot cu mirosul şi muştele aferente, exact la timp pentru ieşirea mea din spuma mării – care ar fi fost păcat, nu-i aşa, să se întâmple într-un tablou altfel decât perfect. 🙂 Fatalitate!!! Când mai aveam 10 metri până la mal, mă trezesc din visul de divă de 2 Mai înconjurată de alge, mii, insistent de prietenoase, care fără pic de ruşine mi se strecurau printre picioare şi dădeau târcoale celor câţiva centimetri de material textil ce ne despărţeau. Mă lupt din răsputeri şi ies la mal, înfrântă desigur, ca un pom de Crăciun abandonat la ghenă de-o lună. În timp ce culegeam cu maximă eleganţă toate zorzoanele verzi de pe mine, dau nas în nas cu doi tineri spriiniţi în două lopeţi. Aveau zâmbete tâmpe şi privirea „Poate aveţi nevoie de ajutor”. Le-am aruncat şi eu privirea „Poate vreţi să vă-fing lopeţile-n nas” şi imediat şi-au reluat activitatea pe care o abandonaseră, încordâdu-şi ostentativ muşchii. Trec mai departe pigulindu-mă (ostentativ, cât mai neelegant cu putinţă) şi împiedicându-mă în două alge care-mi înnodaseră degetele de la picioare. Mai fac câţiva paşi şi… realizez ce făceau de fapt tinerii cu lopeţi… Ei bine, da! Aruncau mormanele de alge înapoi în mare!!! Mă-ntorc cu mers apăsat la ei şi încep o conversaţie ce avea să se dovedească suficient de uluitoare cât să simt nevoia, iată, să v-o reproduc:
-Nu vă supăraţi, zic, ce faceţi aici?
– Curăţenie! Adunăm algele astea care vă supărără, răspund ei entuziaşti, de parcă urma să primească vreo răsplată din partea-mi.
– Nu credeţi că e un fel de cooperativa Munca în zadar?… întreb uluită. Mă privesc uşor năuci, mă prind că nu se prind, dar insist:
– Adică… e un fel de ping-pong… şi fac semn cu mâna ca atunci când încerci să te faci înţeles de vorbitori de altă limbă.
– Aaa! se luminează ei dintr-o dată. Păi nu, doamnă, că astea e dân ea. Dân mare!
– Păi şi…ea, marea… nu le aduce înapoi…la noi…?
– Nuuu! Le ia şi le duce în altă parte! Nu la noi!
– Păi unde?… La bulgari?! Adică tot le scuipă pe un mal, undeva…
Băieţii privesc lung înspre bulgari, privesc spre mine, apoi spre mare, apoi unul la altul şi în final iar spre mine, dau din umeri şi îşi reiau activitatea – parcă, aş spune, cu mai puţin entuziasm.
Plec, uşor îngândurată – dacă totuşi oamenii ăştia ştiu ei ceva ce noi, orăşenii, nu ştim – cum ştiu bunicii de la ţară să prezică vremea mai bine ca ANM-ul, numai uitâdu-se la porc. „Hai, las-o dracului!” îmi spun imediat şi zâmbesc stânjenită că am putut avea măcar o firimitură de astfel de gând.
Ajung la şezlong, unde mă aştepta cel mai bun frappé din lume – şi nu, nu e o ironie, chiar au cel mai bun frappé din lume! Şi când mi-era liniştea mai dragă, se pornesc nişte râsete stridente şi nişte ţipete de maimuţe excitate, de era să-nghit paiul. Mă-ntorc…şi văd un cârd de domnişoare pozând mai ceva ca pentru Playboy numărul de august, tolănite una peste alta, cu boticurile în formă de vidanje, agitându-şi mâinile în cele mai nefireşti poziţii cu putinţă şi popourile cât mai aproape de obiectivul aparatului de fotografiat – deşi cred că nu obiectivul era obiectivul, ci posesorul aparatului – unul din băieţii cu lopata lată… Da…Pe plaja copilăriei mele… (Dacă erau pe dig, jur că le aruncam de pe stânci!) Mă apucă o tristeţe şi-o disperare că n-a mai rămas probabil niciun loc pe litoralul românesc care să mă bucure şi la care să-mi doresc să mă întorc într-un suflet… Şi mă simt dintr-odată aşa de bătrână cu copilăria mea îngropată pe o plajă care nu mai există… Îmi spun că, dacă mai aud şi manele în 2 Mai, o să încep să plâng pe bune.
Vine vremea să plecăm. Pe lângă Tabără (cei care cunoașteți 2 Mai-ul, ştiţi, ceilalţi n-aţi pierdut nimic) răsuna dintr-o boxă răguşită (sau poate de vină era artistul, nu ştiu) „Ţi-aş da zile de la mineee”… Da… Prea mult pentru o singură zi… Ţin drumul drept, nu mă uit în stânga-n dreapta, nu mai casc gura la nimic cum mi-e obiceiul. În spatele ochelarilor de soare, plâng. Ziua-n amiaza mare, cu soarele pe faţă. Oare el şi-o mai aminti de 2 Mai-ul de altădată?… boem, plin de artişti nebuni şi frumoşi…
P. S. Prietenii rămaşi în 2 Mai şi a doua zi, mi-au spus că algele dispăruseră – şi de pe ţărm şi din mare! Măi să fie!
Citiţi şi
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
