M-am şcolit. Două zile lungi, late şi cu mulţi necunoscuţi care se cunoşteau între ei, vorbeau între ei, îşi beau cafeaua între ei. În fine, făceau totul între ei, ca şi cum tot restul n-ar fi existat. Şi totuşi, tot restul exista. Acolo, pe fotoliul acela negru, faţă în faţă cu măsuţa aceea rotundă şi albă. Eu şi tot restul ne făceam că existăm, făcându-ne că ignorăm toţi necunoscuţii aceia care ne ignorau cu adevărat.
Două zile într-un grup de necunoscuţi am învăţat cum să inovăm. Locaţie faină, fix în buricul târgului, traseu relativ scurt, cafea şi croasanţi dimineaţa, subiect ”out of the box” după amiaza, profesori tineri şi plini de antren, idei creţe şi multe, viziuni perpendiculare, viziuni paralele, în fine, pe scurt, două zile pline ochi. Cu de toate.
Pic în echipă cu trei tipi şi o tipă – mare şefă. Tipii, doi ”tehnici” şi unul cică ”business”. Ăla ”cică business” preia ”conducerea grupului” – n-am înţeles de ce, că mare lucru nu avea de spus, probabil pentru că trebuia să preia cineva conducerea, tipa – şefa aia mare, preia rolul de ”sufleor”. Noi, ceilalţi trei, preluăm celelalte roluri. Ne facem treaba, facem brainstorming, notăm ideile, ne înfruntăm în contradicţii ”din frustrare în frustrare iese progresul cel mai mare”, ne batem gura în lung şi în lat, ni se face sete.
(Ni se dăduseră cinci sticle mari, câte una de masă.)
Prevăzătoare, prevăd paharul. Unul comun, de plastic alb. Mi-l aşez frumos în faţă, îl umplu, beau, îl umplu din nou, beau. Şi tot aşa, până-mi trece setea. Apoi uit să-l mai umplu şi-l las gol în faţa mea. Paharul din care băusem de câteva ori. La un moment i se face sete şi tipului din stânga mea. Îmi ia paharul din faţă şi-şi toarnă. Mă frec la ochi să nu cred că dorm cu ochii holbaţi la paharul ăla, mă holbez la tipul din stânga, mă holbez la sticlă, la pahar, îmi spun că mi se păruse că fusese odată paharul meu. Înghit în sec şi continui. Să mă holbez.
Trece dimineaţa, vine după-amiaza, precaută, aduc pahare pentru toată lumea, folosesc unul şi mi-l aşez în faţă, le las pe toate celelalte nefolosite pe masă. Unul în altul, aşa, ca să se ştie că-s nefolosite. La un momentdat i se face sete şi tipului din stânga mea. Îmi ia – din nou – paharul din faţă şi-şi toarnă.
Înghit în sec şi-mi spun că tipul are o problemă. MARE.
(Pe la patru i se face sete şi tipei – şefei ăleia mari – ia un pahar din teancul cu pahare nefolosite, bea şi-şi aşază paharul gol în faţă. Apoi i se face sete – din nou – tipului din stânga mea, el priveşte la paharul din faţa tipei şi întreabă dacă e al ei, tipa zice că da şi atunci el alege unul din teanc)
Revenind la lucruri mai serioase. Două zile lungi şi late ni s-au deschis creierele şi li s-a dat o perspectivă. Alta. Două zile lungi şi late am fost puşi în faţa unei propoziţii şi ni s-a dat voie să ne dăm voie să ne dăm frâu liber în faţa propoziţiei. Şi ne-am dat, cum să nu ne dăm, eram plătiţi pentru asta. Rezultatul celor două zile lungi şi late a fost un fel de robot care înlocuia femeia de serviciu, făcea pe majordomul, se aproviziona singur în produse de menaj, vorbea cu o voce sexy şi caldă, trimitea datele colectate către cei ce plăteau ca să le aibă, datele colectate. Şi multe alte chestii. A fost o perspectivă inedită a ceea ce ar putea face creierul şi nu face.
Pe la cinci mi-am luat la revedere de la toţi necunoscuţii aceia care ţineau cu toţi dinţii la statutul lor de necunoscut, m-am urcat în metrou şi dusă am fost. Înapoi în rutina omului cu creierul în repaus forţat.
Azi, pe la nouă, îmi revăd colegul de birou şi-i povestesc ce şi cum, senzaţia aceea ciudată de deschidere, impresia de a putea şi a nu şti că poţi, în fine, îi povestesc ce frumos, ce interesant, ce inspiraţional a putut să fie să lucrezi cu nişte iluştri necunoscuţi într-un domeniu necunoscut, imaginând chestii care au mai fost imaginate probabil şi de alţii – nu eram primii care făceam cursul – dar care nu vor vedea lumina zilei decât prin ochii noştri plini de luminiţe mici şi multe. La care colegul îmi spune că avea şi el ceva să-mi spună, adică să-mi ceară acceptul, că ceea ce avea el să-mi spună necesita în mod necesar acceptul, că altfel ar fi însemnat o încălcare a intimităţii biroului de două locuri şi un cuier. Eu, mirată, îl întreb ce şi cum, el îmi spune că lucrează cu nişte oameni minunaţi, care au avut o idee minunată pe care au pus-o în practică şi pe care ar dori s-o testeze într-un fel. Pe noi.
Oamenii aceia ajunseseră la concluzia că e greu să lucrezi fără să vezi, adică să nu-i vezi pe cei cu care lucrezi – că el, ea, ei sunt peste mări şi ţări, după cum probabil ştiţi, undeva în Africa profundă – drept pentru care oamenii aceia lansaseră un proiect care să remedieze situaţia, făcuseră brainstorming, design, concepţie şi realizaseră… un robot pe care voiau să-l testeze în eco-sistemul nostru. Adică să-l pună la noi în birou, să ne urmărească ce şi cum, să-i putem vedea prin ochii lui pe oamenii aceia departe, să-l putem lua la cafea, să audă şi oamenii aceia departe de bârfele noastre, să intre şi oamenii aceia departe în atmosfera de cantină de întreprindere cu zeci de mii de suflete. În fine, să fim şi noi mai aproape de oamenii aceia departe. Sau invers.
Ca să fiu sigură că nu glumeşte, l-am întrebat dacă glumeşte, el a zis că nu glumeşte şi eu am zis că asta-i chiar culmea, că am intrat, fără să ştiu, în săptămâna roboţilor, de ce nu mă anunţase nimeni şi pe mine că există astfel de săptămâni?
Concluzia ?
unu) Există oameni de pe urma cărora nu se pot trage concluzii. Oamenii ăştia au doar nişte comportamente ciudate, atât de ciudate încât nu ştiu dacă există cuvânt care să le definească.
doi) Ca de obicei, n-am final. Pentru că nu sunt sigură de nimic. Poate mâine îşi va face şi cafeaua efectul şi mă voi trezi la realitate. Sau poate că nu…
Pe Daniela o găsiți și aici.
Citiţi şi
Lucrezi de acasă? Iată cum să îţi creezi spaţiul perfect pentru muncă
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
