Cînd te hotărăști să alergi primul semimaraton din viața ta, nu prea știi ce te așteaptă. Cauți un program de pregătire, vorbești cu prietenii care au experiență și alergi. Asta e cel mai important. Să alergi. De vreo lună, asta facem, Ioana și cu mine: alergăm. Am renunțat rapid la ideea de a alerga pe cîmpul din jurul casei, din cauza cîinilor vagabonzi. Cum au ajuns ei aici este o altă poveste. Cert e că din cauza lor, ne urcăm în mașină, mergem pînă la magazin, parcăm mașina și pornim pe drumul principal, care taie comuna dintr-un cap pînă în celălalt. Plecăm în același timp, dar fiecare aleargă în ritmul lui. Amîndoi, același traseu.
M-am obișnuit deja cu privirile curioase ale oamenilor care stau în fața porților, în drum sau în fața sticlelor matinale de bere, la cele cîteva terase de pe traseu. Îi atrage, probabil, echipamentul meu. M-am obișnuit și cu semnele de încurajare pe care le primesc, din cînd în cînd, din partea acelorași oameni. Nu știu ce cred ei despre mine, însă privirile care mă încurajează și semnele făcute cu degetul mare în sus (adică „Bravo!”, eu așa le înțeleg) îmi prind bine, recunosc. Dacă îmi și spun ceva nu aud, pentru că alerg cu muzica dată tare.
Ioana, în schimb, aude. Îl aude și pe bărbatul care iese de la crîșmă sprijinindu-se cu mare dificultate de bicicletă, cînd strigă după ea propoziții care încep , aude și claxoanele care se prelungesc în fluierăturile șoferilor ce-și flutură, astfel, mîndra bărbăție. Și-atunci cînd nu aude, simte privirile tuturor. Și-a construit, însă, cu timpul, un sistem propriu de apărare: pur și simplu nu bagă în seamă ce se întîmplă în jurul ei. Un zid ce funcționează atît de bine încît odată, cînd m-am intersectat cu Ioana pe drum, am crezut că nici măcar nu m-a văzut, deși veneam din fața ei și îi transmiteam mesaje de prietenie. Mă văzuse, dar avea treabă.
E nedrept ce se întîmplă. Alergăm pe același traseu. Întîlnim, cel mai probabil, aceiași oameni la distanță de cîteva minute. Pe mine mă încurajează, mă aplaudă, pe ea încearcă să o intimideze. Ori chiar mai rău.
Nu știu dacă acest exemplu e reprezentativ. Nu-mi place să spun că „așa sîntem noi”, cu atît mai puțin „așa-s românii”. Îmi repugnă generalizările astea. Doar stau și mă întreb. De ce doi oameni, diferiți doar prin sex (în rest, sîntem inclusiv născuți în aceeași zi, același an, eu fiind mai mare cu 8 ore) care aleg același drum sînt priviți, tratați atît de diferit? Și aici nu mai e vorba doar despre drumul care taie comuna în două.
Și nu, tratamentul ăsta diferit nu vine doar din partea bărbaților. Și-atunci, totuși, de ce?
Cînd te decizi să alergi primul tău semimaraton, te gîndești la o mulțime de lucruri. Că va fi greu, că poate o să te accidentezi în ultima clipă și n-o să mai poți merge la cursă, că îți trebuie echipament și un regim alimentar. Dar, credeți-mă, nu îți va trece nici o clipă prin minte cît de ușor se pot transforma încurajările în injurii. Trecute printre aceleași rînduri de dinți. Ca și cum ar participa la un maraton al prefacerii.
Pe Cosmin îl găsiți cu totul aici.
Citiţi şi
Zavaidoc: iubire și muzică în anul 1923. Un roman insolit, semnat de Doina Ruști
Ai putea şi tu să alergi spre tinereţe şi sănătate şi nu după ele
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
