Îmi amintesc de o “doamnă” care insista, pe un site de dating, să avem un chat. Am îndemnat-o, pentru a ne economisi timpul, să o luăm încet. În chat se vorbesc multe, dar, mi se pare mie, se comunică puțin. Ea îmi lăsa mesaje offline, și o ținea morțiș cu chat-ul. Într-o zi, logat pe site, am uitat să mă “ascund” și, ca un uliu asupra unui șoricel, “doamna” s-a năpustit asupra mea. M-a informat, repede-repede, că abia a ieșit din duș. Cred că aștepta insinuări erotice din partea mea. Deși flirtul mă amuză, îmi vine dificil să mă lansez în subînțelesuri deșucheate din primele minute, așa c-am invitat-o să ne cunoaștem mai bine.
“Doamna” a ieșit la atac. Mi-a spus, fără ocolișuri, că-mi trage un vânt în față. Evident, “vânt” este eufemismul pe care îl folosesc pentru cuvântul ei neaoș. Nu sunt deloc puritan, dar cred că asemenea exprimări necesită timp, încredere, cunoaștere a interlocutorului și, chiar și atunci, funcțiile biologice ale corpului nostru reprezintă un subiect care merită să fie evitat.
Reacția mea a fost una de perplexitate. Acum știu c-ar fi trebuit să închid chat-ul și s-o blochez. Imediat. Natura însă m-a înzestrat cu o naivitate copilărească: cred că oamenii fac gafe și merită o a doua sau chiar o a treia șansă. N-am avut ce face și m-am apucat să-i explic că nu e cea mai bună manieră de a aborda necunoscuți. Cu mândrie și sfruntare, mi-a replicat: “Eu nu sunt ipocrită”. Ce legătură au buna creștere, cei șapte ani de acasă, cu ipocrizia?! După încă două încercări de a o aduce pe calea cea bună, am renunțat, mi-am luat un grăbit “rămas bun” și am ieșit de pe site.
Nu peste mult timp, o altă duduie, învățătoare de profesie, m-a abordat cu “Ce profil de rahat ai!”. Deși violentat de lipsa unui salut și, mai ales, de exprimarea ei, am încercat să aflu ce anume o deranjează. A continuat, fără pocăință, o conversație agresivă. După o scurtă vreme, ca să nu-mi stric ziua, i-am spus că deplor soarta copiilor pe care îi educă și, după obligatoriul “la revedere”, am blocat-o.
De ce povestesc toate acestea? Pentru că, în cele șase luni de când am revenit în România, am observat că o mare majoritate a românilor s-a lepădat de păcatul “ipocriziei”. Nu se mai ascund, nu sunt fățarnici și, spre deosebire de generațiile trecute, nu mai încearcă să mintă și să-și susțină diplomele universitare, pozițiile publice prin conversație elevată. Într-un act de teribilism infantil, pentru a-și dovedi destuparea mentală, vorbirea li s-a îmbogățit cu “bube, mucegaiuri și noroi”. Pe stradă, la TV, pe Facebook, oriunde mă întorc, am senzația că sunt sub asediul vorbirii suburbane. Buzele, nediferențiate pe gen, împrăștie cu dărnicie, stânga și dreapta, organe genitale și înjurături cu toptanul. Este şic să fii “neaoș” și, ca în multe altele, mulți români aleg să nu o facă măsurat, ci în mediul incorect, cu persoanele incorecte. Iată încă o sumă de exemple:
a) Recent, un ziarist de la B1, Cătălin Prisăcariu, răspunde pe Facebook, la un comentariu critic, dar decent, cu „Mănânci c*cat și sunt politicos pentru că spun doar atât”.
b) O actriță și tânără mamă, Alina Nedelea, și postarea ei îmi sunt aduse atenției de o altă (fostă) prietenă-de-FB. Alina, o femeie frumoasă și probabil inteligentă, ca o mamă bună, dar originală ce este, ne informează în această postare c-o educă pe copila ei, o fetiță de poate 5 ani, să spună poezii:
“Frumoasa mea cu ochii verzi, mai proastă ca tâmpirea.
Eu pentru tine am căzut, de-mi blestem fericirea,
Dar dacă tu nu vrei să vii cu mine printre aştri,
Mă c*c în ochii tăi zbanghii şi în dinţii tăi albaştri!”
Eu nu mă pot abține și o parafrazez pe ex-prietena-de-FB care susținuse că nu ai cum să nu o iubești pe Alina Nedelea: “Desigur. Cum să nu iubești o mamă care își educă fetița cu asemenea poezii”. Acest comentariu o înfurie pe mamă care mă informează prompt că ea și soțul sunt atei (da, nici eu n-am înțeles legătura) și că ea, nefiind ipocrită, își educă fata să utilizeze cuvinte cum este c*r, p-masculin, p-feminin. Cât despre a fi iubită, o doare în c*r. Personal, îi doresc vindecare rapidă, deși mă tem că boala posteriorului s-a răspândit și la creier, afectând responsabilitatea pe care un adult ar trebui s-o aibă față de cuvântul rostit, dar mai ales față de cel scris.
c) La masă, într-un restaurant, un comesean chefliu revarsă complimente asupra prietenei mele pe care, admirativ, o numește “p***ă deșteaptă”. “Sper că nu te-ai supărat, că e un compliment”. Apoi, pentru a ne asigura de bunele lui intenții și a ne permite comparația, numește câteva doamne, prietene comune, pe care el le consideră “p****e proaste”. După o scurtă pauză de sorbire a berii, își întoarce atenția asupra mea și, pentru a-mi câștiga simpatia, menționează că i-au plăcut comentariile mele de pe Facebook. Văzându-le, se pare, s-a întrebat “Cine este p*lică asta?”. Evident, a ținut să îmi explice, folosea cuvântul p*lică în sensul lui cel mai bun, cu admirație.
d) Tot de pe Facebook adunată, un profesor universitar de la Arte comentează autoritar pe baza unui articol: “Un cretin, atât! Până acum l-am flatat, zicându-i bou, dar mi-am revenit, nu mai am clemențe, e un cretin, un oligofren!”
Exemplele ar putea continua să curgă, dar nu văd rostul. Morala e simplă. Dacă a evita, pe cât posibil, rostirea și scrierea acestor cuvinte este ipocrizie, vă rog, nu vă sfiiți: FIȚI IPOCRIȚI! Eu, vă asigur, nu vă voi purta pică. Celorlalți, celor care nu pot fi “ipocriți” și care simt că împrăștierea organelor genitale pe cale orală e semn de geniu și originalitate, țin să le amintesc că VIAȚA are un vagon întreg de săpun cu care îi va spăla și pe gură și la spate până le vor sări fulgii.
Citiţi şi
Nu spune! Nu spune ce gândești, ce faci, ce simți! (reminiscențele comunismului)
Unde se termină iubirea, începe… conviețuirea
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
