Din ciclul: „Sunt plină de amintiri!”
Măi, dragilor, ce fain e să te întorci, în zori de zi, acasă, cu o parcare spectaculoasă, care m-a surprins şi pe mine, nu doar pe cei doi polițiști care mă priveau sceptic şi cu o stare de euforie totală, că nu pot decât să mă las dusă de valul amintirilo … Şi câte sunt!
Acum mă inundă frumoasele duminici în familie.
Vorbind cu un drag prieten şi constatând că nu am făcut niciodată o ciorbă de perișoare, mă întreb cum, puii mei, a fost posibil? Uite… că fuse! Acasă, făcea mama, mai apoi soacra şi după aceea soțul, prietenele sau bucătarul de serviciu (lucrând, de aproape treizeci de ani, prin restaurante.)
Soacra mea însă era campioană.
Trecem peste ciorba de perișoare și sărim la duminica aceea…
Era o duminică normală, în care noi, părinții de duminică, aveam posibilitatea să ne bucurăm de evoluția unicei fiice şi a veleităților de bucătăreasă ale soacrei mele.
Mai presus de toate îmi făceau plăcere discuțiile interminabile şi educative pe care le aveam cu socrul meu, o enciclopedie de om, un fel de predecesor al Google.
Iubeam aceste prânzuri în familie. Încă le mai duc dorul și azi.
În ziua aceea însă, fiica mea, frumoasă și răsfățată ca o zână, s-a pus pe urlat (nu-mi amintesc exact ce-şi dorea). Bunicul, bunica, eu, soțul, am încercat să o liniștim, să-i explicăm. Ea urla de mama focului, alunecând undeva, sub masă. Bineînțeles că nici măcar o lacrimă fugară, nu-i aluneca pe fețișoara de păpușă, dar scotea niște sunete, mamăăă-mamă! După încercările nereușite ale familiei, enervată la maxim, am ridicat brusc fața de masă, am înșfăcat-o direct de spate, ca pe o pisică şi, fără comentarii, am transportat-o și depus-o pe covorașul din baie. Avea vreo patru ani. Acolo, m-am aplecat spre ea şi i-am șoptit:
– Aici poți urla cât vrei, nu deranjezi pe nimeni! Am închis ușa şi am plecat. Treizeci de secunde mai târziu, nu se mai auzea nimic. Doar soacra era disperată că nu știa ce i-am făcut copilei, dacă am aruncat-o pe geam sau am înecat-o în cadă. S-a liniștit mai apoi, când a văzut-o alunecând ca o nălucă pe lângă pereții de pe hol şi încercând să se integreze discret și elegant în atmosfera de familie, în care, noi, cei mari, savuram cafeaua, cognacul şi nelipsitele țigări de după-masă. Am ignorat-o cu toții, iar ea s-a strecurat delicat în brațele bunicului, culcușindu-se pe genunchii lui, ca o pisicuță.
***
Într-una din aceste zile, după un meniu copios (în care intră şi ciorba de perișoare, ardei umpluți, serviți cu smântână, prăjituri delicioase și cafele în compania cognacului și a fumului de țigară), soacra mea începe o povestire, cum numai ea se pricepe, trăgând profund din țigară, dându-şi ochii peste cap, țuguindu-şi buzele, ca actrițele de varieteu:
– Dragă Cristi (așa se numește fiul ei şi fostul meu soț), ieri, fetița a strănutat de câteva ori şi şi-a micșorat ochii. Eiii, bineînțeles că m-am impacientat şi am plecat imediat la doctorul tău oftalmolog: doamna doctor Vrăbiasca.
Până aici, totul suna normal. Cristi o asculta atent.
– În cliiiiiipaaaa în care am intrat, continuă soacra, doamna doctor s-a ridicat de pe scaun și a exclamat:
„Vaaaaai, doamna V…, am senzația că timpul a încremenit! Parcă vă şi văd acum douăzeci şi… de ani, intrând cu Cristi de mânuță! Ați rămas neschimbată (cu accent pe ultima silabă)!”
„Şi dumneavoastră la fel, doamna doctor, i-am replicat eu, doar ca să-i fac un compliment, mamă, că știi ce hoașcă era? Mă rog!” zice soacra, inspirând adânc fumul de țigară, tu n-ai fi recunoscut-o! I-am explicat deci că fetița clipește cam des în ultimele zile şi mi-e teamă să nu aibă probleme cu vederea. A controlat-o, s-a jucat cu ea, a drăgălit-o, apoi m-a liniștit şi mi-a spus că este perfect sănătoasă. S-ar putea, zicea ea, să fie o ușoară alergie de primăvară şi mi-a recomandat niște picături.
Când să scrie doamna doctor rețetaaa (şi aici i s-a lățit un zâmbet malițios pe fața soacrei mele), s-a oprit brusc și a întrebat:
– Deci pe micuță o cheamă Cristiana, ca şi pe tatăl ei? Cristiana J…?
– Ah, nuuuu! Știți, doamna doctor – pufăie soacra mea pe nas – fiul meu s-a căsătorit cu o doamnă de viță nobilă (cu „vița” avea ceva dreptate, că bunicii mei vin de la Drăgășani şi aveau şi „vițe nobile” ), o profesoară universitară foarte cunoscută, care nu a dorit să renunțe la nobilul nume de familie, așa că pe micuță o cheamă Doleanu (silabisindu-mi, afectat, numele de familie…) Cristiana!
Eu am sorbit ultima picătură de cognac, mi-am stins tacticoasă țigara, m-am ridicat, mi-am luat geanta şi am plecat. În timp ce liftul se oprea cu zgomot de țanc, la etajul șapte (acolo era reședința – castelul de vară al socrilor), am văzut cum brusc s-a deschis ușa şi s-au ițit, după înălțime, capetele familiei: fiica, socrul, soacra și soțul.
– Unde pleci, Fici? au întrebat toți într-un glas, cu mare surprindere.
– Sunt așteptată la o conferință foarte importantă!, am replicat sec şi dusă am fost.
P.S. Am uitat să specific că fostul meu soț purta numele unui domn care nu l-a dorit, nu l-a iubit şi a plătit o pensie alimentară doar obligat de legi şi avocați.
În plus, fiind olteancă, mi se părea absurd „să trec în proprietatea cuiva”. Ce naiba eram eu? Mașină, teren, oaie? Dacă m-am născut Doleanu, de ce trebuie să-mi schimb numele la căsătorie?! Mai târziu, la divorț, m-am felicitat pentru înțeleapta alegere, că nu a trebuit să-mi schimb chiar toate documentele după aceea.
Și tu poți scrie pe Catchy! 🙂
Trimite-ne un text încă nepublicat, cu diacritice, pe office@catchy.ro.
Citiţi şi
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
