Am câteva flash-uri cu amintiri de când eram tare, tare mică. Prima copilărie. Secunde fugare, imagini reactivate extrem de viu, de parcă m-aș întoarce în timp.
Pătuțul meu de copil, cu gărduleț de lemn, șipci paralele, un ursuleț pe care îl țin în brațe, îl numeam Mișka, o culoare gălbuie, era umplut cu ceva tărâțe, ochii lui Mișka deja scoși (de mine, desigur, mă îndoiesc că de tata!), iar în găurile rămase după ce i-am scos ochii de plastic, îmi plăcea să-mi bag degetul arătător, înainte să adorm. Băgam degetul și mai scoteam, din orbitele goale, câte puțină tărâțe. Simt și azi în nări mirosul ursulețului preferat.
Undeva, mai la distanță, în bucătărie, ai mei joacă Canasta (cu piese de Rummy, nu cu cărți de joc!). Ai mei, contra unei familii prietene. Familia Cătălișan. Tanti Bobi și nenea Cătă. Știam și pe-atunci că se cheamă Canasta, adoram acest cuvânt “sofisticat”, pe care puțini copii din curtea blocului îl înțelegeau.
Periodic, aud piesele de Rummy răsturnate pe pătura mesei și învârtite spre a se amesteca bine, aud vocile lor comentând jocul, cred că și fumau, ba-și mai și turnau în pahar ”otrăvuri lumești” cum ar fi vinul alb sec… și râdeau… râdeau întruna, toți patru.
Nu-mi vine somnul, degeaba bag insistent arătătoarele în orbitele lui Mișka, mintea mea e brici, nici vorbă de adormire. Caut febril soluții tehnice… ăia se distrează copios în bucătărie, iar eu meditez, privind dormitorul prin zăbrelele de lemn ale pătuțului, iar Mișka e atât de distant astăzi!
Ce-i de făcut? Să solicit să mă ia și pe mine în bucătărie la Canasta, e fără sorți de izbândă. ”Copiii trebuie să doarmă la ora asta”, o să-mi spună toți. Mai sug nițel dintr-un picior al lui Mișka, dar tot degeaba, somnul nu vine.
Și brusc, am revelația soluției salvatoare, care niciodată nu dă greș! E genială. Curaj, Otica, fă-o. Atunci, din toți bojocii, imperativ și total neadevărat, strig:
– Maaami, vreau piși!
Liniște, nicio reacție. Mesajul meu nu a ajuns în bucătărie. Insist mai agresiv și inducând, subliminal, reproșul:
– Maaami, n-auzi? VREAU PIȘI AM ZIS!
Succes nebun! Mami vine cu olița, desigur nu înainte de a-și încheia tabla de joc, eu mă screm să fac doi stropi, ceva ceva tot iese, cât să nu se prindă mama că-i ”țapă”, apoi mama mă șterge la fund, îmi recomandă blând, să dorm… Stupid. Păi cum să dorm, dacă nu-mi vine să dorm? Și ce scurt s-a consumat totul! Mi-am folosit ineficient rezerva strategică a pișului. Acuma, o vreme, nu mai pot s-o chem, trebuie să fac ceva s-o rețin lângă mine. Deci joc la carte mare, o provoc pe mama la discuții grele. Încep preludiul:
– Mami. Dă-mi un pusi.
Îmi dă, am manipulat-o bine. Profit rapid de slăbiciunea ei și o mut pe teren minat:
– Auzi mami, după ce mori, nu mai trăiești niciodată??? Chiar niciodată?
Aici filmul meu se rupe, n-am habar ce mi-o fi explicat, ușor n-o fi fost, dar vreau să știți că nu-i ficțiune, că îmi amintesc EXACT, viu, ÎNTREG acest episod. Și Canasta, și pișul, și pe Mișka, și tentativa mea nocturnă de analizare a perisabilității ființei umane.
Îmi amintesc exact strategiile cum s-o manipulez pe mama.
Dar și încercarea prealabilă, cu degetul în ochii lui Mișka, să pricep cum e aia: ”niciodată”. Nici peste un an, nici peste zece, nici o sută. Adică NICIODATĂ. Brrr… ce nasol. Mă și speriase ideea!
Pe Otilia o găsiți cu totul aici.
Citiţi şi
Să ne mai lăsăm și duși de val…
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
