Mami, ne iei gogoși, te rog!

Uitasem să pun bilete la Loto, așa că am plecat în grabă de acasă. Nu e departe de blocul în care locuim. M-am îmbrăcat, am luat bani pentru biletul de loto și am fugit. Nu am câștigat niciodată, nu am fost nici măcar aproape, dar așa ne-am obișnuit să jucăm în fiecare săptămână. Aceleași numere, nu le schimbăm de teamă să nu iasă exact în săptămâna în care le-am schimbat.

E frig, bate vântul și cred că o să înceapă să plouă. Miroase a gogoși. Ajung la trecerea de pietoni și semaforul se schimbă în roșu. Lângă mine, o femeie cu doi copii. O fată și un băiat. Cred că au șapte-opt ani.

-Mami, ne iei gogoși, te rog!

-Hai, mami, te rog, ne iei gogoși?

Întorc privirea spre femeie. Stă cu capul în pământ și nu răspunde. Îi ține de mână. Pe fiecare în câte o parte. Sunt curați, dar sărăcăcios îmbrăcați. Bag mâna în buzunar cu gândul să îi dau bani pentru gogoși. Și mă opresc. Poate o jignesc. Mai bine mă duc să cumpăr câteva gogoși să le dau copiilor. Sunt amărâtele alea de gogoși ineluș, costă 50 bani bucata. Le cumpăr gogoși și le dau copiilor.

Dar dacă nu o să le primească? Dacă o să se simtă umilită? Dacă o să mă facă să mă simt prost? Între timp, auzeam vocile copiilor care cereau gogoși și eu nu știam ce să fac…

Semaforul își schimbă culoarea și femeia, împreună cu copiii, trece strada.

Rămân pe loc. Și încep să plâng. De neputința mamei, de neputința mea. Am fugit la chioșcul cu gogoși și am cumpărat gogoși de toți banii. O pungă plină.

– Cu zahăr mult! i-am spus vânzătoarei, convinsă că așa le-ar vrea copiii.

Am traversat strada în fugă și am început să caut. Nu puteau fi prea departe. Trecuseră câteva minute. Cât de departe poate ajunge o femeie cu doi copii? A început și ploaia. Măruntă și deasă. Ca lacrimile mele. De ciudă și rușine. Că nu am reacționat imediat. Nu i-am găsit.

M-am întors acasă, cu o sacoșă de gogoși reci și ude.