Am ajuns ultima la întâlnirea organizată de prietena mea, într-o seară primăvăratică de sâmbătă. Nu avusesem prea multe detalii despre această întâlnire, dar mi-era îndeajuns s-o știu pe ea. Așa că nu m-am mirat prea tare când m-am trezit la o masă de pe o terasă bucureșteană, la care erau strânse vreo zece persoane și unde se vorbea mai mult în engleză și franceză.
Toți m-au întâmpinat zâmbitori, mi-au turnat și mie un pahar de vin și m-au integrat pe loc în conversația lor. Părea că-i știu de când lumea.
Recunosc că mi-a atras imediat atenția o femeie cu forme voluptoase, în jur de 40 de ani, cu ochi albaștri și un păr bogat, cu bucle, vopsit negru- pana corbului. Avusese grijă să-și sublinieze toate trăsăturile: ochii- cu tuș negru și gene adăugate, buzele cu un ruj roșu aprins. Unghiile lungi, pesemne date cu gel, și ele roșii, în ton cu rujul. Era îmbrăcată de sărbătoare. Nu părea să fie de naționalitate franceză, așa cum erau restul mesenilor. Însă era la fel de veselă ca ei.
-Mami, îți mulțumim că ne-ai luat din Ucraina! o aud că le povestește, zâmbitoare, dar cu ochi pătrunzători, oamenilor care, de la un punct, o priveau doar pe ea.
M-am lămurit deîndată. Era prima ucraineancă pe care aveam ocazia să o ascult direct, să înțeleg ce se întâmplă exact în lumea asta a noastră, care s-a întors cu susul în jos într-o singura noapte, paradoxal, ziua iubirii la români.
Recunosc că fraza aceea m-a zguduit. Așa că am rugat-o frumos să îmi detalieze.
-Păi, mă hotărâsem să plec din Ucraina, imediat ce aș fi simțit că pericolul devine iminent, își începe ea povestirea. Și ce putea fi mai sigur, mai palpabil, decât explozia unei bombe, care mi-a zguduit casa din țâțâni?!
Continuă să-mi povestească cum s-a simțit responsabilă față de fiii ei gemeni, de 9 ani, a căror viață se afla în mâinile ei, și pe care îi creștea doar cu ajutorul mamei sale.
-Cel mai mult mi-a luat să o conving pe mama să plece. Știi, refuza să-și imagineze că nu o să mai aibă cine duce flori la mormântul tatei. Din păcate, tata s-a stins de Covid, chiar înainte de Crăciun.
Eu, una, am început să fiu tot mai tulburată și totodată uimită de puterea cu care femeia își continua istorisirea. Viața.
Povestește cum a convins-o, în cele din urmă. Nu ar fi putut în ruptul capului să-și părăsească mama, în vârstă și singură, mai ales într-o zonă de război. A avut probleme la graniță, întrucât femeia nu avea pașaport internațional, ci doar unul cu care se putea deplasa în spațiul estic. Însă, din fericire, România accepta și cetățeni fără astfel de documente.
Recunosc că am fost mândră în momentul acela de omenia poporului nostru. Iată că nu întotdeauna este cerut de către autorități celebrul “dosar cu șină”.
Continuă să relateze cum și-a strâns viața în câteva valize și cum a plecat, cu mamă, copii, cățel și 700 de euro la ea.
700 de euro erau toți banii ei, cu care era hotărâtă să înceapă o viața nouă, departe de amenințarea bombelor.
-Scuză-mă că te întreb, o întrerupe prietena mea. Dar tatăl copiilor?…
Abia acum zâmbetul îi piere de pe chip și răspunde că tatăl copiilor, de care era de mult divorțată, i-a spus că, într-adevăr, ar fi bine ca ea să scoată copiii din țară.
-Așa, ca sfat… continuă ea, dezamăgită. Eu nu am avut norocul părinților mei, a căror căsnicie a fost atât de frumoasă, oftează ea.
Apoi, continuă.
-Mi-am umplut rezervorul mașinii cu benzină, al cărei preț deja explodase. Și, vă spun, în urma popasului pe care l-am făcut în Republica Moldova, am rămas cu fix jumătate din bani. Din păcate, vecinii noștri au profitat de situația din Ucraina, iar hotelierii moldoveni și-au triplat prețul camerelor.
Am fost dezamăgită că frații noștri de peste Prut nu s-au dovedit mai solidari cu vecinii lor. În ciuda sărăciei, încă cred că nimeni nu ar trebui să profite de pe urma unor astfel de drame.
-După cum spuneam, românii au acceptat-o chiar și pe mama, fără pașaport internațional. De aceea am și hotărât să ne stabilim aici.
Am zâmbit atunci, puțin izbită de sinceritatea femeii. Probabil că, dacă mama ei ar fi avut pașaport, drumul lor ar fi continuat până în vestul Europei.
-În România am avut o surpriză frumoasă. Oamenii au fost foarte primitori, iar hotelul, în București, l-am avut absolut gratuit. Ba chiar, nu au trecut nici două săptămâni, până mi-am găsit o slujbă în televiziune, la unul dintre cele mai importante posturi ale voastre! continuă ea, mândră. Eu sunt regizor. E drept că nu postul acesta mi s-a dat, dar am speranțe mari că mă voi perfecționa și, poate voi regiza emisiuni tv și în România.
-Copiii tăi trebuie să fie tare mândri de tine! exclamă prietena mea.
-Da, răspunde ea, cu lacrimi în ochi. Ei urmăresc, la televizorul din camera de hotel, ce se întâmplă în țara noastră. Iar ieri, când m-am întors de la serviciu, mi-au ieșit în întâmpinare și mi-au zis: „Mami, îți mulțumim că ne-ai luat din Ucraina!” Vă spun, am izbucnit în plâns!
Ce frază simplă, și totuși, cât de puternică, rostită cu atâta recunștință de doi copii inocenți, care, la vârsta de doar 9 ani, au deja o asemenea experiență de viață!
– Ce poveste! continuă prietena mea, impresionată.
-Și totuși, povestea mea, să știți, probabil că e una dintre cele mai banale, conchide femeia grav, cu modestie. Noi suntem un caz fericit.
De fapt, așa și era. Până la urmă, ea privea cu optimism, un viitor luminos. Își luase în mână propriul destin, pe al copiilor, mamei, până și pe al bietului patruped iubitor, care avea norocul să nu înțeleagă de ce atrocități sunt capabili oamenii.
Nu avusese timp de regrete. Părăsise casă, slujbă, prieteni. Luase, însă, cu ea, tot ce avea mai de preț: familia, animalul de companie și încrederea într-un viitor mai bun, ferit de ororile războiului.
Ce lecție interesantă de viață am primit la un pahar de vin!
Și totuși, nu pot să nu mă gândesc și la bieții refugiați sirieni. Până la urmă, și ei, tot din fața războiului fug. Iar țara noastră, ca și altele, atât de înduioșată de drama vecinilor noștri, mă întreb cum de pe ceilalți îi… hăituiește. Știm cu toții, refugiații sirieni, la fel de disperați, și ei, n-au fost primiți cu brațele deschise. Ba încă au fost „vânați” și arestați pentru treceri ilegale de frontieră. Mulți dintre ei au murit, înecați în mări sau fluvii. Și-au încredințat viața unor străini, așa zisele călăuze, care le-au luat, fără milă, toată agoniseala, până la ultimul creițar.
Mi-ar plăcea să cred că nu doar pentru că nu-s blonzi, cu ochi albaștri, nu au fost și ei întâmpinați cu ceai cald la graniță. Că nu doar pentru că vin de mult mai departe, oamenii nu și-au deschis ușile caselor și pentru ei.
Mi-ar mai plăcea, totodată, o lume care să nu mai finanțeze războaie absurde, ci care să arate că-i pasă, începând prin a stârpi foametea, care lovește uneori mai tare decât războiul. Mai tare decât pandemia…
Ramona este autoarea cărții Nu mai caut succesul.
Curaj, și tu poți scrie pe Catchy! 🙂
Trimite-ne un text încă nepublicat, în format word, cu diacritice, pe office@catchy.ro.
Citiţi şi
Mama – în rolul principal al Eroului
De obicei, 1 decembrie e despre România
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
