Sunt colerică. Sunt pătimaşă rău. Zici că sunt uragan câteodată. Și fac dintr-un nimic o dramă. Tragedia greacă e pistol cu apă. Să nu credeți că plâng sau mă trântesc pe jos. Nu. Pur și simplu vorbesc tare și apăsat, iar vorbele mele sunt mai tăioase ca iataganul lui Suleiman. Stăm amândouă cu ceaiul de slăbit în față, – îți dai seama, ce idioate dacă ne imaginăm ca slăbim bând „ceai de slăbit”! – și ea, prietena mea Irina, încearcă cu duhul blândeții să mă îmbuneze.
– Băi, nu mai fi așa. Nu mai spune așa… că într-o zi o să-ţi pară rău.
– Mie?! Nu mă cunoști. Niciodată. Niciodată! Numai, gata. Al dracu’ care mai vorbește cu ea. E… să vezi tu! Lasă, măăă! Da’ ce crede ea, că e numai cum zice ea? Vrea ea să conducă viețile tuturor. Le știe ea pe toate și tot!
Mda, mama mă scosese din minți. Cu ce? Uite că habar nu mai am măcar. Așa important și grav a fost, atât de capital, încât nici nu-mi mai aduc aminte de ce nu am mai vorbit cu mama mea vreo săptămână. O săptămână!!! Azi, ştiu că șapte zile e imens să nu vorbești cu mama ta. Cu singurul om care te iubește necondiționat.
Dacă îmi pare rău? Da, Irino. Îmi pare rău. Da, mă. Ești mulțumită? Ai avut dreptate tu. Ești tu mai deșteaptă. E bine? Ok.
Eram cam de opt-nouă ani. Și mama mă cheamă în bucătărie. Are în mână o mare bucată de material înflorat, – mereu i-a plăcut tot ce este pestriț – și-mi spune cu cel mai firesc aer din lume:
– Ia stai, dragă, aici, pe scaun și deschide mașina de cusut. Aveam o „Ileana” în casă, ca mai toți oamenii. O deschid. Mama, foarte calmă, îmi spune să-i tivesc cearşaful. Eu mai uit la ea mirată și îi spun ca eu nu ştiu să cos la mașină. De parcă ea nu știe asta!!!
– Ei, nu ştii. Ba bineînţeles că ştii. Mare lucru. Toate proastele ştiu să coasă un tiv la mașină. Ce, îți trebuie vreo facultate?
Mă uit prostită la ea. Mama habar nu avea să coasă la mașina de cusut…
– Hai, măi, mamăăă! Nici nu știu pe unde se pune ața. Nu știu. Nu știu cum se face. Nu știu cum… După o oră, cearşaful era gata tivit. Sigur că nu era cel mai frumos tiv. Dar mama a spus că e perfect. Și că înainte să spun „nu pot” sau „nu știu”, mai întâi să încerc. Așa am învățat să cos la mașina de cusut.
Am 21 de ani. Sunt îmbrăcată mireasă. Rochia mi-am facut-o singură. A fost o surpriză chiar și pentru mama. Nu a știut cum va arăta rochia mea. E mândră de mine. Rochia mea e foarte frumoasă. Am muncit o lună întreagă la ea. Dar am putut asta pentru că, într-o zi, mama m-a așezat în fața mașinii de cusut. La fel a făcut cu toate. Cu orice se gândea ea că eu ar trebui să fac sau să știu. Să cânt, să dansez, să bat cuie, să gătesc, să zugrăvesc, să-mi cresc copiii. Mama mea mi-a spus că eu pot orice. Și eu am crezut-o și am încercat și, de cele mai multe ori, am și reușit. Poate cel mai de preț dar pe care mi l-a dat mama în afară de viață, desigur, a fost o nemarginită încredere în mine însămi. Asta m-a făcut puternică și fară de teamă pentru tot restul vieții mele. Nu mi-e niciodată teamă că aș putea greși. Nu mi-e niciodată teamă că nu știu sau nu pot. Știu doar că pot încerca.
Pe zece decembrie, în urmă cu şapte ani, mama mea a decis să plece. Și da. Săptămâna aia în care nu am vorbit cu ea, de îngâmfată ce-am fost, am risipit-o cu orgoliu și trufie prostească. Îmi pare rău. Cu toate că, zilnic, continuăm să vorbim amândouă. Și-mi mai pare rău pentru că niciodată nu i-am spus că o iubesc. Nici ea mie. Generația mea nu eram așa de americani încât să ne spunem toată ziua „te iubesc”, în loc de „la revedere”, așa cum se face astăzi. Poate pentru că știam că ne iubim, fără tăgadă. Poate pentru că nu concepeam că nu ne-am putea iubi. Pentru că trăiam normalitatea aceea în care o mamă își iubește copilul și copilul părintele. Și mai cred că ea știe și acum că eu o iubesc. Că ea știe ce scriu eu aici. Că ea știe ce fac eu în fiecare clipă. Pentru că mamele știu și văd tot. Pentru că ne iartă când suntem proști și orgolioși și pentru că sădesc în noi încrederea, iubirea, forța. Pentru că…
Sărut mâna, mamă!
Pe Miriam o găsiţi întreagă aici.
Și tu poți scrie pe Catchy! 🙂 Trimite-ne textul pe office@catchy.ro.
Citiţi şi
Dragostea doare. Nu, cea interzisă doare
Poate că nu vei fi primul, ultimul sau unicul ei bărbat
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
