Pentru fiecare dintre noi mama este ființa supremă. Până să ai propriii copii este cea mai importantă din viața ta, iar, dupa aceea, este cea la care alergi atunci când ai nevoie de ajutor. Este cea pe umărul căreia îți așezi fruntea să te odihnești puțin când copilul doarme, sau cea în brațele căreia te arunci să plângi când îți este greu.
Asta a fost mama pentru mine, iar pentru Robert, fiul meu diagnosticat cu autism, a fost bunica (bica, cum îi spuneam noi) care l-a crescut și l-a iubit cu disperare până în ultima clipă a vieții.
Pentru mama eu am fost copilul ei, dar Robert a fost totul… L-a iubit necondiționat și a suferit mult din cauză că era așa… A înțeles greu de ce Robert este altfel fiindcă nu își putea închipui că ni se poate întâmpla așa ceva. Am surprins-o de multe ori plângând sau cu o carte de rugăciuni în mână. Nu cred ca și-a pierdut niciodată speranța că Robert va vorbi și va fi bine.
A avut o căsnicie care s-a sfârșit cu un divorț după 25 de ani de conviețuire cu tatăl meu cu care s-a căsătorit când avea aproape 20 de ani. După un an m-am nascut eu și, după alți trei, sora mea. Și-a împărțit viața între slujbă, copii, casă și soț. A facut totul pentru noi, fetele sale și, firesc, și-a dorit nepoți.
După proces, viața ei a căpătat imediat un sens… A uitat de singurătate prin Robert. După câțiva ani de la nașterea lui s-a mutat cu noi și a fost cea care i-a fost și ne-a fost alături zi de zi.
Cred chiar că au fost, unul pentru celălalt, paliativul de care fiecare dintre ei avea atâta nevoie și pe care destinul l-a făcut să apară la momentul oportun.
M-a sfătuit tot timpul să mai fac un copil și îți dorea să mă vadă cumva împlinită printr-un copil sănătos. Nu pot să-i uit fericirea din momentele în care a aflat că sunt însărcinată din nou. Privirea plină de speranță și lumină…
Din păcate, bucuria ne-a fost umbrită de apariția unor stări de rău evident. Avea dureri de cap și momente scurte de leșin și, după un consult neurologic, a fost trimisă la un examen CT.
Eram însărcinată în 8 luni când a venit acasă și, încercând probabil să nu mă sperie, mi-a spus că trebuie să mai meargă o dată la consult fiindca medicul i-a spus că vede ceva pe creier, dar nu știe ce este exact. Nu voi uita niciodata ziua în care am aflat… Mama suferea de glioblastom cerebral, cea mai gravă formă de cancer cerebral și trebuia operată de urgență.
Tot ce găseam pe internet despre acest diagnostic era sumbru, fără speranța prea mare de supraviețuire chiar și după operație. Nu puteam să cred cum este viața asta… de ce atunci când îți oferă un răgaz în care să-ți tragi sufletul, o perioadă în care să fii liniștit și optimist, încep să cadă stropi mari și negri de ploaie care să tranforme totul într-o mlaștină. Căci mlaștină era în inima mea….
La începutul lui martie 2006, cu puțin mai mult de o lună înainte de a naște, mama și-a făcut bagajul și a plecat la spital. Era optimistă și credea că, după operație, totul va fi bine și ea va fi la fel ca înainte.
Pe 5 martie a fost operată și tot ce a urmat a fost ca un coșmar ce ne bântuie și acum viața. Fiindcă eram în ultima lună de sarcină și totul mă afecta foarte mult emoțional medicul mi-a interzis vizita la spital și a încercat să-mi canalizeze gândurile spre altceva fiindcă dezvoltasem, în ultimele zile de sarcină, o tahicardie care mi-ar fi pus în pericol nașterea.
Știam că era foarte important să fiu tare psihic fiindcă orice șoc putea afecta copilul ce avea să se nască, copil care, așa cum îmi spunea mereu medicul, trebuia să fie cel mai important pentru mine atunci, în acele momente, și ca depindea de mine ca el să fie sanatos și să nu fie afectat de tot ceea ce trăiam.
Însă cum aș fi putut să nu mă gândesc la orele care se scurgeau acolo în sala de operație? Sau la ce a simțit ea, care fusese o femeie cochetă, tot timpul coafată cu parul prins în coc, când a fost pregatită de operație, fiindu-i ras părul? Dar când a intrat în sală?
Eram acasă așteptând veștile de la spital cu teama că acestea nu vor fi bune. Iar când sora și bunica mea mi-au comunicat concluziile medicilor, totul s-a prăbușit brusc… Speranța mea, sensul vieții mele, nu mai exista nimic pentru mine… auzeam doar cuvintele „va muri!”. Mi-a fost foarte, foarte greu să reușesc să-mi controlez emoțiile și să mă gândesc la copilul pe care îl purtam în pântece și care urma să se nască…
Și copilul s-a născut. A fost o naștere fără probleme și un copil sănătos, un copil pe care bunica sa, care nu mai era la fel nici fizic și nici sufletește l-a privit, în scurtul timp pe care l-a mai obținut ca derogare de la Cel de Sus, ca pe o rază de soare în viața noastra și care, cu siguranță, a ajutat-o să închidă ochii liniștită, la 2 ani și 9 luni de la operație. Liniștită fiindcă l-a auzit vorbit, l-a auzit strigând-o, l-a însoțit la prima serbare de la grădiniță și pe care și-ar fi dorit atât de mult să-l crească…
Într-o noapte de decembrie mama s-a stins… acasă, în patul său, după o lună de imobilizare la pat. Deși nu uitasem nicio clipă ceea ce ne spusese doctorul dupa operație, niciodată n-am încetat să sper ca s-a înșelat, că mama va trai și ne va fi alături cât mai mult. Nu am încetat să sper nici atunci când o vedeam cât de greu vorbea sau mergea, cât de repede obosea și cât de repede se stingea….
Însă nu a fost să fie așa și Dumnezeu a ales să o ia de lângă noi. Poate a considerat că misiunea ei pe pământ a fost îndeplinită și a chemat-o într-un loc mai bun, să se odihnească… Am visat-o deseori după înmormântare, de fiecare dată fericită și înconjurată de lumină, vorbindu-mi despre cât de bine este acolo unde se află și liniștindu-mă cu vocea ei care îmi lipsește atât de mult…
A fost greu și fiindcă nu știam cum voi reuși să-i explic lui Robert că bica lui nu va mai veni niciodată acasă, nu va mai fi lângă el nicicând, am hotărât să-l duc să o vadă cât a fost depusă la biserică. Nu stiu ce a înțeles, însă sunt convinsă că își amintește mereu de ea fiindcă sunt clipe în care răsfoiește albumele cu fotografii ca să-mi arată fotografia ei ca și cum m-ar întreba: „Ce mai știi de bica mea, când vine?”
Dragul meu, bica nu mai vine, însa ea, de acolo de Sus, te veghează și te iubește enorm. Ea este îngerul tău și al meu și astăzi, în loc de „La multi ani!”, nu pot să-i spun decât: Odihnește-te în pace, măicuța mea dragă!
Citiţi şi
Fata de zăpadă (poveste de dragoste cu final fericit)
Mama – în rolul principal al Eroului
Dragostea doare. Nu, cea interzisă doare
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
