Ce ne mai place să ne contrazicem! Să sărim cât mai sus de… ştiţi expresia – doar ca să arătăm că noi avem dreptate (indiferent dacă în realitate este sau nu aşa). Ce ne mai place să ne batem în cuvinte (în general, jignitoare, că dacă argumentele nu pot să ţipe, să ţipe atunci „tăria” combinaţiilor de vocabule), mai ales, nouă, femeilor. Pentru orice suntem în stare s-o punem de-o sfadă: ne împărţim harnice în două tabere şi… La ataaaaaac!
O ultimă astfel de polemică am avut „bucuria” să urmăresc recent în on-line între tabăra mamelor şi tabăra ne-mamelor.
Ca linii generale, ne-mamele nu suportă copiii, dar chiar şi aşa ştiu cel mai bine cum se educă „plozii”. Ele sunt ofensate de simpla prezenţă a mamelor şi a copiilor – dacă s-ar putea, aceştia din urmă să nu aibă dreptul să fie scoşi pe stradă – , acuzându-le că nu au ştiut decât să-i conceapă, de parcă ele ar fi virgine. Le mai acuză de egoism, de prostie, de nesimţire, de infatuare şi lista continuă și în alte direcții: cum că și-ar neglija soțul și casa, cum că nu ar fi în stare să se mai ocupe de lucruri elementare, cum ar fi să facă o curățenie temeinică, să cumpere un obiect decorativ de bun gust în casă și care să nu aibă formă de biberon sau de scutec sau să aleagă, dacă trebuie, să zicem, mobilier nou în baie.
Tot în linii generale, de cealaltă parte, mamele sunt mai incisive decât leoaicele şi sar direct la jugulară – lor nu trebuie să le spună nimeni nici „dă-te mai încolo”, d-apăi să le dea cineva sfaturi şi indicaţii în legătură cu modul în care să-şi crească copiii, femeile care nu au făcut copii fiind inutile, incapabile, leneşte, nesimţite şi egoiste – da, egoismul este foarte elastic, acoperă ambele versiuni ale femeii -, cu tupeul de a deschide vorba despre copii, când ele habar nu au nici cum arată unul şi să zică mersi că ale lor mame nu au gândit ca ele, că acum lumea era mai bună, scutită de prezenţa lor.
Wow, câtă răutate între femei! Probabil că bărbaţii, dacă ajung la o asemenea intensitate a confruntării, lasă jos cuvintele şi pun mâna pe bâte. Ar face-o şi doamnele noastre, noroc că terenul de luptă e numai unul virtual, dar se simte din pasiunea cu care se împroaşcă reciproc cu noroi că tare şi-ar mai zgâlţâi adversarele de păr. Deci, doamnelor, care „adversare”? De când maternitatea ne-a dezbinat şi ne-a învrăjbit în aşa hal? De ce considerăm, în funcţie de „tabăra” în care ne aflăm că maternitatea, fie ne împlineşte, fie ne distruge ca femei?
Cum avem oare pretenţia ca bărbaţii să ne respecte, să ne considere egalele lor etc, etc, când noi, între noi, suntem gata să ne sfâşiem? Unde este solidaritatea feminină? Ce se întâmplă cu noi? De ce nu ne putem respecta, reciproc, deciziile de viaţă, iar conversaţiile, chiar şi când avem puncte de vedere diferite, să fie duse civilizat (că avem pretenţia că suntem şi unele şi celelalte), fără să ne jignim reciproc – că nu despre asta e vorba, cine ştie mai multe cuvinte urâte sau înjurături – şi, în schimb, să argumentăm vizavi de subiectul/principiul/conceptul/aspectul de viaţă din discuţie? Indiferent dacă acesta este legat strict de copii și educația acestora (îi cerți sau nu când fac vreo boacănă mai mică sau mai mare – cum ar fi să strice ceva în casă sau să spargă lavoarul din baie și să fie nevoie de unul nou, îi pedepsești sau nu când iau note mici la școală etc) sau oricare alte aspecte ale vieții casnice, de care femeile sunt, invariabil, responsabile.
Cu regret, când văd astfel de „încăierări” virtuale, mă gândesc cu groază la cât timp şi câtă educaţie mai avem de primit pentru a ajunge la acea normalitate pe care o mestecăm – şi unele, şi altele – cu gura plină. Mă gândesc cu groază cât mai avem de evoluat pentru a nu ne mai considera ca făcând parte din „tabere” opuse, doar pentru că unele dintre noi au copii şi altele, nu. Căci, la urma urmei, cu copii sau fără, casnice sau nu, toate suntem femei și asta ar trebui să fie suficient pentru a ne face empatice unele cu problemele celorlalte, nu credeți?
Citiţi şi
Nu spune! Nu spune ce gândești, ce faci, ce simți! (reminiscențele comunismului)
Zavaidoc: iubire și muzică în anul 1923. Un roman insolit, semnat de Doina Ruști
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
