Nu ştiu ce li s-a spus băieţilor în copilăria lor, dar fetiţelor li s-a spus aproape întotdeauna că s-au născut prin burtă, că au stat acolo mult timp până să se nască şi că buricul este locul prin care au respirat, ca o răsuflătoare pentru cei închişi şi ţinuţi în craterul acela cu de-a sila, un timp. De aceea, nu-i de mirare că vreme îndelungată mi-am închipuit ţara Uterus în burta lui maman, iar nu în pântecul ei. Fetiţa din mine ştia că dormise în burta mamei, femeia din mine aflase, însă, în cele din urmă, că somnolase ghemuită în pântecul lui maman. Era, de fapt, o deosebire planetară, graniţele dintre burtă şi pântec fiind galactice şi subterane în acelaşi timp. Orbii înţeleg cel mai bine lucrurile acestea, căci pentru ei pipăirea unui chip nu seamănă cu atingerea altui chip, prin nimic. Perniţele degetelor lor sunt nişte papile gustative diferite de fiecare dată.
Eu împărţisem trupul femeiesc şi în mod special trupul lui maman după cum urmează. Burta era o entitate plină cu tuburi, conducte şi tunele moi, în timp ce pântecul era un vârtej oprit, un hău adormitor. Burta era o uzină chimică, o discordie a măruntaielor unde lichidele sulfuroase debordau, în timp ce pântecul era o încăpere hialină de jeleu unduios. Din burtă se auzeau zgomote înăbuşite, plescăitoare, în timp ce amintirea mea sonoră din pântec era cristalină: I-la-lai, I-la-lai, I-la-lai. Nu ştiu ce anume clinchetea aşa în pântecul mamei, dar m-am gândit mereu la o pasăre hibridă, nici turturea, nici vrabie, nici privighetoare, şi toate la un loc, nu degeaba vorbea maman despre pântecul ei ca despre un cuib. Auzeam uneori şi în vis strigarea I-la-lai.
Diferenţa dintre burtă şi pântec era şi una geometrică, privitoare la felul de încăpere sau cufăr pe care o încarnau cele două structuri. Dacă în pântec locuia cel mai adesea o singură făptură, burta găzduia un circ întreg, cu dansatori pe sârmă, îmblânzitori de fiare, puhoi de animale, zburătoare şi înotătoare, toţi aceştia transpuşi într-o lume a lichidelor întrepătrunse şi a ţevăriilor ramificate. Pe când pântecul, chiar dacă era un borcan cu formol, năştea lumi paralele, cu oceane foşnitoare de mătase argintie. În burtă se zvârcoleau conuri şi cilindri ori paralelipipede mlăştinoase, pe când în pântec exista doar un mare cap de zeu fără chip. Uneori, aici creşteau cercuri concentrice dinăuntrul cărora se vedeau emisferele cereşti, dar figura cubului era interzisă, la fel a triunghiului şi a oricărei geometrii care purta în ea bigota linie dreaptă. Burta era un butoi de mirosuri corcite, un ospiciu fermentat, locuit de gnomi lichizi, cu bărbi băloase, fonfăind prin peisaje cu zuluşi, în timp ce pântecul era un chioşc japonez, o zemoasă mitră episcopală. În burtă pluteau ficatul galben aducând cu un soare lânos, prelins într-o piscină, pancreasul ca o pisică de mare înverzită de melancolie, splina ca o uriaşă boabă de fasole umflată de fluxul şi refluxul umorilor de smaragd, maţele ca o puzderie de jartiere alunecoase atârnând pe coapsele stripteuzelor. Puteau fi nişte fetuşi adaptaţi. Pe când în pântec nu se afla nimic, golul era stăpân sau, dimpotrivă, se afla tot: un pui de om cu gheruţe şi unghii, cu păr şi sânge şi oscioare.
Prima mea amintire de nou-născută este aceea a pielii. Nu sânul, ci pielea lui maman. O piele elastică, uluitoare, care avea să rămână la fel chiar şi la şaptezeci de ani, când maman continua în mod inexplicabil să aibă trupul unei femei de treizeci şi cinci de ani, deşi mintea şi sufletul ei îmbătrâniseră firesc. Îi zăream şi atingeam pielea atunci când o spălam în cada îngustă în care maman aştepta să îi alung bătrâneţea cu apă şi săpun. Pielea ei era străină de lumea aceasta în felul în care îşi păstra vigoarea. Era o piele de sine stătătoare, o epidermă supervie, năucitoare. Chiar şi cicatricile de pe trupul lui maman erau ispititoare ca nişte flori exotice, deşi conţineau urmele unor tăieturi adânci. Pielea ei îşi păstrase toate aptitudinile tactile cu putinţă: se îmbinau aici mătăsuri, lamé-uri, satinuri, velururi, deşi nici un material nu avea consistenţa pielii nemaivăzute a lui maman. Pielea ei nu avea moliciunea deşartă, în care se cade la nesfârşit, ci acea moliciune elastică a tinereţii fără bătrâneţe şi a vieţii fără de moarte, iar lucrul acesta mă fascina. Spinarea avea piele mată de delfin, iar burta părea căptuşită cu puf. Palmele erau aspre, ca de postav, din pricina apei clorurate folosite la treburile gospodăreşti. Cel mai catifelat punct al făpturii sale erau ochii, tari ca nişte sâmburi de caisă şi moi în maroniul umed al lacrimilor plânse şi neplânse. Pielea obrajilor şi cea a încheieturilor de la mâini era de fluture. Avea o piele înfofolită în ea însăşi ca într-un cocon, regenerându-se la nesfârşit, cu pori hulpavi, autofagi. Când atingeam pielea lui maman, aveam senzaţia că pipăi diferite paturi foşnind, că mă întind pe ele şi mă înfăşor între cearceafuri şi plăpumi ori între două placente. Când, mai târziu, am aflat că parfumurile conţin şi mirosul de piele umană, considerat un ingredient de fineţe, am înţeles că adevăratele parfumuri ar trebui să conţină mai ales mireasma pielii de mamă.
(fragment revizuit și adăugit din romanul „Tricephalos”, ediția I – 2002, ediția II – 2011)
RUXANDRA CESEREANU este poetă, prozatoare, eseistă. Este, de asemenea, profesor în cadrul Catedrei de literatură comparată a Facultăţii de Litere din Cluj. Face parte din stafful Phantasma, Centrul de Cercetare a Imaginarului, de la Cluj, în cadrul căruia susţine ateliere de scriere creativă în poezie şi proză. Din poezia și proza autoarei, publicată până acum, amintim câteva titluri: “Zona vie” (poeme, 1993); „Oceanul Schizoidian” (poeme, 1998, 2005); „Veneția cu vene violete. Scrisorile unei curtezane” (poeme, 2002); „Kore-Persefona” (poeme, 2004), „Coma” (poeme, 2008); „Purgatoriile” (proză scurtă, 1997), „Tricephalos” (roman, 2002), „Nebulon” (proză scurtă, 2005), „Nașterea dorințelor lichide” (proză scurtă, 2007), „Angelus” (roman, 2010), „Un singur cer deasupra lor” (roman, 2013).
Citiţi şi
Idei de cadouri pentru femeile care apreciază rafinamentul
Femeia modernă și magia Sărbătorilor: echilibru între tradiții și grija de sine
Să ne mai lăsăm și duși de val…
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
