Să ai fiu de 18 ani, asta e mare încercare, parcă mai mare ca atunci când l-ai născut, am scris despre asta aici: ”Aaaa, stai că nu mor doar eu!”.
Momentul acela când el se uită la tine cu ochi mari şi albaştri şi-ţi spune: ”Mamă, poţi să-mi dai drumul să zbor!?” şi tu, temătoare, tot îl mai ţii de-o aripă, dar el, hotărât, se trage să plece în lume.
Ţi-a demonstrat vara asta şi vara trecută că se descurcă, că-i băiat de toată isprava. În vacanţa de vară a fost plecat în Germania. Trei luni, niciodată nu aţi fost aşa departe unul de altul. Pe tine te înăbuşea plânsul şi bucuria. Plânsul de dor şi bucuria că se descurcă atât de bine ca barman acolo, între nemţi şi italieni. Simţeai că el, copilul, nu mai e copil când îţi spunea: ”Totul e bine, mamă, stai calmă.”
Când avea 17 ani şi 4 luni a vrut neapărat să înceapă şcoala de şoferi. La 18 trebuia să aibă permis, neapărat. Tu încercai să amâni momentul: ”Stai că ai timp, de ce atâta grabă, vezi câte se întâmplă…” Ţi-ai găsit? La 18 ani şi o săptămână erai cu el în maşină în aglomeraţia din oraş şi nu, nu erai tu la volan, era el. Relaxat, zâmbind, îţi spune când tu strângi pe ascuns din dinţi la trecerea de pietoni: ”Stai calmă, mamă, cât vei fi cu mine, totul va fi bine.”
Apoi, când a venit în ţară şi ţi-a adus tăvile pentru brioşe şi, pe deasupra, trei cutii de Ferrero Rocher, zicând: ”Data asta, una ai s-o dai mamei tale, una doamnei Maria, da’ una tot o să-ţi rămână ţie.”
Copil bun care întreba mereu: ”Când să-i trimit bani lui Geo? Când e plecarea la Braşov?”, Geo fiind frate’su ce joacă fotbal şi-n somn. Şi-a cumpărat singur tot ce-i trebuie pentru şcoală şi ne-a spus că termină liceul, ia bac-ul şi pleacă la muncă. Facultate va face când va vrea, dacă va vrea. Aş fi vrut să facă acum, dar viaţa lui nu trebuie să înceapă cu ce vreau eu, ci cum vrea el.
Cum să-nvăţ să nu mai fiu cicălitoare? Şi ta’su e la fel. Aseară a fost la fotbal şi-a venit supărat acasă. ”Ce ai?” Avea lacrimi în ochi şi mi-a spus: ”Uite, vezi de ce zic!? Când am văzut că m-a sunat tata de 27 de ori, am crezut că a luat foc casa. Ce aveţi, oameni buni?”
Ei, ce avem? E timpul când ne desclocim, iartă-ne că suntem aşa. Nu există nicăieri şcoală pentru a învăţa cum să laşi copilul să plece. Ruperea asta e mai mult o smulgere nedreaptă. Înţeleg şi e normal să plece copiii, mama din cinci nu mai are nici unul cu ea. E greu, trebuie să ai curaj să-l laşi, încredere în el. Dacă trece de ora 22:00 şi el nu e în casă, adio linişte în mine. Nu vine niciodată mai târziu de 22:30, deşi ar vrea.
”Ce ai să faci când nu ai să mă vezi un an?”, m-a întrebat ridicând sprânceana dreaptă, fix ca mine. ”Am să te caut, oriunde vei fi, mă duc să-ţi fac o ciorbă rădăuţeană şi brioşe după reţeta aia veche pe care mi-ai rescris-o tu la calculator şi ai numit-o: ”Brioşe mama”.
Mamelor, voi tot aşa sunteţi? Şi vouă vă tremură inima de drag şi sufletul de grijă… necontrolat?
Pe Luminiţa o găsiţi întreagă aici.
Și tu poți scrie pe Catchy! 🙂
Trimite-ne un text încă nepublicat, cu diacritice, pe office@catchy.ro.
Citiţi şi
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
