Să ai fiu de 18 ani, asta e mare încercare, parcă mai mare ca atunci când l-ai născut, am scris despre asta aici: ”Aaaa, stai că nu mor doar eu!”.
Momentul acela când el se uită la tine cu ochi mari ÅŸi albaÅŸtri ÅŸi-Å£i spune: ”Mamă, poÅ£i să-mi dai drumul să zbor!?” ÅŸi tu, temătoare, tot îl mai Å£ii de-o aripă, dar el, hotărât, se trage să plece în lume.
Å¢i-a demonstrat vara asta ÅŸi vara trecută că se descurcă, că-i băiat de toată isprava. ÃŽn vacanÅ£a de vară a fost plecat în Germania. Trei luni, niciodată nu aÅ£i fost aÅŸa departe unul de altul. Pe tine te înăbuÅŸea plânsul ÅŸi bucuria. Plânsul de dor ÅŸi bucuria că se descurcă atât de bine ca barman acolo, între nemÅ£i ÅŸi italieni. SimÅ£eai că el, copilul, nu mai e copil când îţi spunea: ”Totul e bine, mamă, stai calmă.”
Când avea 17 ani ÅŸi 4 luni a vrut neapărat să înceapă ÅŸcoala de ÅŸoferi. La 18 trebuia să aibă permis, neapărat. Tu încercai să amâni momentul: ”Stai că ai timp, de ce atâta grabă, vezi câte se întâmplă…” Å¢i-ai găsit? La 18 ani ÅŸi o săptămână erai cu el în maÅŸină în aglomeraÅ£ia din oraÅŸ ÅŸi nu, nu erai tu la volan, era el. Relaxat, zâmbind, îţi spune când tu strângi pe ascuns din dinÅ£i la trecerea de pietoni: ”Stai calmă, mamă, cât vei fi cu mine, totul va fi bine.”
Apoi, când a venit în Å£ară ÅŸi Å£i-a adus tăvile pentru brioÅŸe ÅŸi, pe deasupra, trei cutii de Ferrero Rocher, zicând: ”Data asta, una ai s-o dai mamei tale, una doamnei Maria, da’ una tot o să-Å£i rămână Å£ie.”
Copil bun care întreba mereu: ”Când să-i trimit bani lui Geo? Când e plecarea la BraÅŸov?”, Geo fiind frate’su ce joacă fotbal ÅŸi-n somn. Åži-a cumpărat singur tot ce-i trebuie pentru ÅŸcoală ÅŸi ne-a spus că termină liceul, ia bac-ul ÅŸi pleacă la muncă. Facultate va face când va vrea, dacă va vrea. AÅŸ fi vrut să facă acum, dar viaÅ£a lui nu trebuie să înceapă cu ce vreau eu, ci cum vrea el.
Cum să-nvăţ să nu mai fiu cicălitoare? Åži ta’su e la fel. Aseară a fost la fotbal ÅŸi-a venit supărat acasă. ”Ce ai?” Avea lacrimi în ochi ÅŸi mi-a spus: ”Uite, vezi de ce zic!? Când am văzut că m-a sunat tata de 27 de ori, am crezut că a luat foc casa. Ce aveÅ£i, oameni buni?”
Ei, ce avem? E timpul când ne desclocim, iartă-ne că suntem aşa. Nu există nicăieri şcoală pentru a învăţa cum să laşi copilul să plece. Ruperea asta e mai mult o smulgere nedreaptă. Înţeleg şi e normal să plece copiii, mama din cinci nu mai are nici unul cu ea. E greu, trebuie să ai curaj să-l laşi, încredere în el. Dacă trece de ora 22:00 şi el nu e în casă, adio linişte în mine. Nu vine niciodată mai târziu de 22:30, deşi ar vrea.
”Ce ai să faci când nu ai să mă vezi un an?”, m-a întrebat ridicând sprânceana dreaptă, fix ca mine. ”Am să te caut, oriunde vei fi, mă duc să-Å£i fac o ciorbă rădăuÅ£eană ÅŸi brioÅŸe după reÅ£eta aia veche pe care mi-ai rescris-o tu la calculator ÅŸi ai numit-o: ”BrioÅŸe mama”.
Mamelor, voi tot aÅŸa sunteÅ£i? Åži vouă vă tremură inima de drag ÅŸi sufletul de grijă… necontrolat?
Pe Luminiţa o găsiţi întreagă aici.
Și tu poți scrie pe Catchy! 🙂
Trimite-ne un text încă nepublicat, cu diacritice, pe office@catchy.ro.
Citiţi şi
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
