București, 22 Decembrie 1989
După eroismul Timișoarei, venise vremea Bucureștiului să se trezească. Ceaușescu fugise cu elicopterul pe deasupra clădirii CC-ului, oamenii umpluseră străzile din centrul orașului, “teroriștii” începuseră să tragă în oameni, se vorbea despre sute de morți, panică era la cote maxime, evenimentele se desfășurau cu o repeziciune incredibilă, emoția era copleșitoare, totul era de necrezut, fabulos, înspăimântător, extraordinar, dramatic…
Cireașă pe tort, Televiziunea Română transmitea Revoluția, în direct! Prima revoluție transmisă live de televiziunile din lumea întreagă. Dar noi ne gândeam foarte puțin la această “lume întreagă”. Căci pentru noi, nimic din ce știam nu mai era la fel. Bunăoară, Ion Caramitru! Hamlet-ul meu, de care eram îndrăgostită până peste cap, vorbea în direct la televizor, emoționat, confuz, dar entuziasmat și hotărât… cu siguranță arăta cu totul altfel decât îl știam eu, spectatoarea anonimă ce-l sorbea din priviri din întunericul sălii de spectacol a teatrului Bulandra.
Bucuria noastră, a tuturor, era nemărginită, nesperată și imposibil de controlat. Necunoscuți se sărutau pe stradă, erau frați întru suferință și eliberare. Imposibilul devenise posibil, mămăliga explodase! Ne îmbrățișam nebunește, iar mama și tata ne spuneau că de acum înainte totul va fi bine! Acum, că Ceaușescu nu mai e, vom avea de toate! Am scăpat de dictator, va curge lapte și miere…
Dar până să curgă laptele și mierea visate, străzile Bucureștiului răsunau de sunetele ascuțite ale armelor… Se trăgea în oameni! Confuzia era generală, caci nimeni nu știa ce se întâmplă! Eram nebuni de fericire, îngroziți de spaimă, totul se învârtea în capetele noastre … Cine erau teroriștii aceia veniți de niciunde dar, brusc, omniprezenți?
Mama înțelesese un singur lucru: trebuia să ne protejeze cu orice preț! Așa că ne închisese pe toți în casă și ne spunea să nu ne mișcam decât atât cât era strict necesar. Cu toate luminile stinse, ne uitam la televizor! De spaima unui eventual glonț rătăcit ce ar fi putut ajunge la ferestra noastră, orice deplasare se făcea prin „mersul piticului”, metodă învățată la orele de gimnastică. Și locuiam în Militari, imaginați-vă panica și isteria!
Revoluționarii ajunși în clădirea televiziunii lansau îndemnuri mobilizatoare: ”Veniți să apărați Televiziunea Română Liberă”! Cum? De ce? De cine? Habar n-aveam, dar nu ne îndoiam că ziceau bine ce ziceau!
Aveam 19 ani, iar sora mea, 21. Sângele ne fierbea în vene, simțeam că trebuie să participăm și noi, să ajutăm, să facem bine, să salvăm oameni, să ne salvăm țara!!
– Mama, noi plecăm la Revoluție, nu mai putem sta aici, trebuie să facem și noi ceva!
– Ferească Sfântul, nu plecați nicăieri, nici nu vreau să aud!
– Ba plecăm, nu ai cum să ne oprești!
Mama s-a repezit furioasă către ușa încuiată a apartamentului, și-a întins brațele, blocându-ne astfel calea și, desi tremura ca varga, a strigat cât au ținut-o puterile:
– NU PLECAȚI NICĂIERI! Nu vreau să muriți, înțelegeți, pentru numele lui Dumnezeu!!!
Ce a urmat e greu de descris în cuvinte. A fost o luptă corp la corp între mamă și fiice. Simțind că e absolut necesar să-și apere pruncii, mami a noastră se transformase într-o leoaică nebună, războinică și de neînduplecat! Nu am avut nici o șansă, n-am putut trece de ea…
A doua zi de dimineață, după o noapte de neuitat pentru noi toți, am reînceput discuțiile, de data aceasta mai puțin agresive, ne schimbasem strategia:
– Mami, hai lasă-ne și pe noi să ieșim un pic din casă, te rugăm! Mergem să cumpărăm pâine, mai vorbim cu prietenii…
Mama ne implora să nu plecăm, încercând să ne facă să-nțelegem cât de periculoasă era situația. Degeaba, de data aceasta noi eram cele care nu auzeam nici un cuvânt, nici o implorare. Cu mâinile împreunate a rugăciune, cu vocile mieroase, juram că noi nu plecăm „la revoluție”, doar ieșim și noi un pic… am ținut-o tot așa până când mama a cedat. Am chicotit încetișor în timp ce coboram scările, mândre nevoie mare c-am păcălit-o! Pfff, se punea ea cu noi??
Drumul nostru către revoluție s-a întrerupt brusc, la câțiva zeci de metri de scara blocului: de nicăieri, prietenul meu ne-a apărut în cale, azvârlindu-ne priviri fioroase:
– Nora, Camelia, treceți imediat în casă, ce căutați aici?
Ne uitam stupefiate la el și încercam să înțelegem cum de aflase, dar cerberul nostru locuia chiar în blocul de vis-a-vis așa că zburase spre noi în secunda în care mama, mai isteață decât o credeam noi, îl chemase în ajutor.
– Aaaa, te-a sunat mama!
– Sigur că m-a sunat! Voi ați înnebunit, vreți să muriți azi? Treceți imediat în casă! Acum!
– Cu ce drept îmi vorbești așa, cine te crezi? Din câte știu eu, nu suntem soț și soție! Și chiar de-am fi, eu și sora mea suntem oameni liberi, nu ne poți spune unde să mergem și unde să nu mergem!
– Ei bine, uite că vă spun! Terminăm discuția în casă, veniți cu mine! Acum!
– Nu! Noi plecăm!
În secunda următoare, fără ezitare, omul pe care îl văzusem până atunci doar în ipostaza de îndrăgostit, și-a ridicat mâna spre mine, plesnindu-mă peste față cu toată puterea de care era capabil. Cum se zice? Mi-a mutat falca? Ei bine, asta făcuse!
– M-ai plesnit? Cum îndrăznești? Nu o să te iert niciodată, nu o să uit niciodată clipa aceasta, m-ai înțeles? Uită-te la mine, niciodată!!!
– E ok, poți să nu mă ierți, poți să nu uiți! Dar acum, mergeți amândouă cu mine acasă la ai voștri!
Calm, fără să ezite nici măcar o clipă, eroul momentului ne-a luat pe amândouă de câte-o aripă și ne-a dus ca pe două trofee de vânătoare înapoi acasă. A rămas de pază până a doua zi dimineață, când mama a simțit că poate controla din nou situația.
Citiți și Fetița care nu mâncase niciodată banane
Au trecut fix 30 de ani de atunci. Revoluția a continuat și s-a terminat cum știm cu toții. Oameni nevinovați au murit, familii au fost îndoliate pentru totdeauna, comuniștii “cu față umană” au preluat puterea și au întinat memoria eroilor plecați dintre noi. Am devenit un popor liber, dar suntem încă atât de chinuiți de răni neînchise. Cât despre noi două, surorile rebele, nu știu ce s-ar fi întâmplat de-am fi reușit să “evadăm”, nu știu dacă am fi devenit eroine sau, mai probabil, am fi murit precum alții. Ce știu sigur e că palma nu a fost uitată, dar de iertat a fost iertată curând după aceea, când apele s-au mai limpezit și am început să înțelegem…
Curaj, și tu poți scrie pe Catchy! 
Trimite-ne un text încă nepublicat, cu diacritice, în format .doc, pe office@catchy.ro.
Citiţi şi
Comunismul văzut în “Anul nou care n-a fost”
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
