Mama mea, Ann Russell, plină de viață, înstărită și charismatică, a organizat o petrecere extravagantă când a împlinit 61 de ani. Apoi, și-a părăsit prietenii și cei 10 copii și și-a petrecut restul vieții ca măicuță la o mănăstire, povestește Mark Miller, unul dintre cei 10 copii, editor la The Guardian.
“Atmosfera semăna cu cea dintr-un stup. O mare masă cu 800 de invitați adunați în jurul reginei, a cărei cămară cu miere fusese înlocuită de crochete din creveți și caviar. Totul se întâmpla în urmă cu 32 de ani, când mama mea, Ann Russell Miller, organiza într-o sală a unui hotel din San Francisco o petrecere ce fusese o combinație între aniversarea a 61 de ani și o petrecere de rămas bun.
Ann Russell Miller la petrecerea de 61 de ani și de adio. Fotografie oferită de Mark Miller
Deasupra ei plutea un balon, ancorat de încheietura mâinii, pe care stătea scris: „Mă aflu aici”. Ea îl manevra îmbrăcată elegant în negru strălucitor. Machiajul îi era aplicat impecabil, părul coafat cu pricepere, pantofii aleși din sutele de perechi deosebite pe care le deținea. Însă, aceasta avea să fie ultima ei ținută formală. Urma să nu se mai machieze vreodată. În ziua următoare, părul ei avea să fie tuns scurt până la scalp și ascuns pe vecie sub un văl. Pentru următoarele trei decenii avea să poarte haine maro simple, sandale sau încălțăminte de lucru, potrivite noii vieți de călugăriță.
Ann Russell Miller în noua ei viață ca sora Mary Joseph, 1990.
În timp ce orchestra cânta cunoscutele acorduri „La mulți ani”, ea auzea fără îndoială ecourile aniversărilor din trecut. Auzise acest cântec în Oregon și California în vremea tinereții. Îi fusese cântat de colegii de clasă de la școala Spence, de pe strada East 91 din New York. Cea de-a 21-a aniversare a prins-o proaspăt căsătorită și însărcinată în 5 luni. Urma să se afle în acea ipostază timp de 90 de luni din întreaga ei viață. La momentul celei de-a 41-a aniversări, își completase colecția de cinci fiice și cinci fii. Tatălui meu, care a murit când mama avea 55 de ani, îi plăcea să spună că el ar fi vrut 12 copii, iar mama ar fi vrut 10, astfel că au ajuns la acest compromis de a avea doar 10 urmași.
Mama vorbea aproape fără întrerupere atât la telefon, cât și în persoană. Avea o abilitate deosebit de iritantă de a adormi aproape la comandă și de a se trezi astfel încât cineva se putea îndoi că ațipise de fapt. Cu șarm și excentricități la discreție, a făcut un slalom prin viață cu ușurința invizibilă a celor fabulos de bogați.
Fiind unul dintre cei 6 copii născuți în iulie, nu mi-au trebuit aptitudinile lui Sherlock Holmes pentru a vedea că luna în care am fost conceput era octombrie – luna aniversării mamei mele. Era oare tata lipsit de imaginație când venea vorba de oferit cadouri? Nu că m-ar fi deranjat teribil să împart cântecul aniversar cu două dintre surorile născute la câțiva ani distanță de momentul nașterii mele. „La mulți ani, dragă Janet și Leslie și Maaaaaark”. Mda. Cred că acesta este unul dintre motivele pentru care m-am căsătorit cu o Geamănă. Un chin împărtășit nerostit.
Cu mult înaintea extravagantei aniversări a 61 de ani, viața mamei mele strălucea. Tatăl ei fusese un lucrător la căile ferate care avansase de la cronometrarea trenurilor într-un post de conducere. Apăruse pe copertele revistelor Time și Forbes. Apoi, s-a și căsătorit cu cine trebuie. Părinții soțului ei erau directorul executiv al celei mai mari companii de utilități din California, respectiv una dintre moștenitoarele Folgers Coffee. Casa părinților mei era o vilă cu nouă dormitoare și 10 băi, situată în Pacific Heights, San Francisco. Ulterior, avea să fie cumpărată de chitaristul trupei Metallica, Kirk Hammett. Chiar dacă viața are numeroase urcușuri și coborâșuri, sper că și el se bucură de liftul casei tot atât de mult cât m-am bucurat și eu.
În lunile dinaintea petrecerii ei de adio, mama s-a desprins sistematic de orice posesiune lumească. Și-a vândut enorma casă și s-a dispensat de toate obiectele personale. Prietenilor le-a dăruit colecția de umbrele din bambus realizate special din eșarfe Hermes pe care le alesese chiar ea. Conținutul dulapurilor din cedru, pline de pantofi, a fost împachetat în timpul mai multor scene ce aminteau de surorile vitrege ale Cenușăresei, care își înghesuiau inutil picioarele în sticla sculptată. Gențile, fotografiile, bijuteriile și nenumăratele accesorii ale vieții ei au fost donate, dăruite sau cedate în alt mod. Desigur, avea să lase în urmă și copiii ei, dar și nepoții.
Femeia care călătorise pe toate continentele, cu excepția Antarcticii, mai avea de făcut un singur zbor, cel către mănăstirea din apropiere de Chicago, Illinois (de la San Francisco e cam aceeași distanță ca de la Londra la Moscova, plus alți 483 de kilometri). Ea avea să intre în mănăstirea de unde nu mai urma să plece niciodată. Viața ei acolo avea să fie una ascetică, austeră și contemplativă: o albinuță lucrătoare. Urma să trăiască în liniște timp de 20 de ore pe zi. Cu toate că îi era permis să primească vizitatori, un grilaj dublu din metal reprezenta garanția că atingerile sau îmbrățișările nu pot avea loc. La înmormântarea ei, în luna iunie, sicriul a fost o simplă cutie din lemn îngropată pe o mică ridicătură din grădină, ascunsă în spatele porților și zidurilor înalte.
Ann Russell Miller la 56 de ani cu cei 10 copii ai ei. Mark Miller autorul, pe ultimul rând, în dreapta.
La petrecerea de adio din San Francisco, mama le-a făcut cu ochiul celor care spuneau că se va întoarce în mai puțin de un an. Încerca să îi dezarmeze cu umor pe cei care știau ei mai bine. Pentru cei care au fost copiii ei, seara aceea nu a reprezentat o surpriză. Cu doi ani mai devreme, ea le-a scos la prânz întâi pe fiice, apoi pe fii. Ne-a întrebat pe fiecare ce credem că vom face în viață la vârsta de 60 de ani. Aveam 22 de ani la acea vreme și am dat un răspuns pe care mi-l amintesc cu greu. Totuși, îl țin minte pe al ei. Intenționa să devină măicuță în următorii doi ani. O măicuță carmelită. O măicuță la mănăstire. O măicuță cu jurământ de sărăcie, castitate și supunere. Simțea că și-a dedicat 30 de ani sieși, 30 copiilor ei, iar ultimii 30 de ani urmau să aparțină Domnului.
Liniștea inconfortabilă a fost perturbată de o persoană care comandase un whisky. Avusese loc un întreg spectru de reacții. Unii erau bucuroși pentru ea, în timp ce alții erau întristați de eventuala pierdere. Cineva observa că situația ar fi ca și cum ambii părinți ar fi decedat. Altcineva a întrebat: „De ce mai aștepți?”. Chiar și gândurile mele erau o nuanță a tuturor celor de dinainte. Nu aveam nicio îndoială că avea să meargă până la capăt cu intenția ei. Nu eram însă total convins că măicuțele de la mănăstire o vor păstra, că va trece peste cei cinci ani ca novice fără o expulzare inevitabilă precum cea a Mariei din filmul „The Sound of Music”. M-am înșelat.
Treizeci de ani. Probabil știa că urmează să mai trăiască atât. Mama ei murise la vârsta de 99 de ani. Bunicile ei la 93, respectiv 95. Moartea mamei la 92 de ani fusese un fel de contraperformanță în această privință. Decizia ei de a se călugări nu reprezenta vreun capriciu de a trăi ultimii ani din viață în reflecție solitară și rugăciune. Era un angajament pe decenii. Obișnuia să glumească – cel puțin noi credeam că e o glumă – că atunci când copiii ei vor fi adulți, ea va deveni măicuță carmelită, iar tata va deveni călugăr Trappist și că, atâta timp cât li se vor permite vizitele conjugale, ea va fi chiar mulțumită.
Printre invitații de la ultima ei petrecere s-a numărat și un pretendent care fusese „înțepat”. Bărbatul era prieten de o viață cu mama și a rămas excepțional de atașat de ea. Pe măsură ce sorbea din paharul de șampanie alimentat continuu, gândurile sale probabil că au revenit la iahtul enorm pe care îl închiriase cu 18 luni mai devreme. O invitase pe mama, alături de inevitabilul ei anturaj, să i se alăture într-o croazieră de două săptămâni pe coastele mărilor Adriatice și Egee. În ultima noapte a voiajului, îi convocase toți cei prezenți pe punte, pentru a vedea apusul. Aproape că aud coloana sonoră a lui James Horner atingând un crescendo în momentul când a îngenuncheat și a cerut-o pe mama în căsătorie. (doar ne putem imagina cam câte inele de logodna aur alb văzuse sau o fi fost doar un inel aur?) Ea a respins propunerea cu următoarele cuvinte: „O, nu fi prostuț”.
Cu toate acestea, s-a măritat din nou. Moartea tatălui meu a lăsat un mare gol în viața ei. Însă, atunci când o măicuță depune jurământul, ea se însoțește cu Dumnezeu. Devine o mireasă a lui Hristos. Tatăl meu avea 2 metri înălțime și o prezență impunătoare. Convingerea lui de a face întotdeauna ceea ce trebuie a fost evidentă. Dar, ascultând jurămintele finale ale mamei, mi-am dat seama că noul meu tată vitreg era Isus. Deci, da, multă presiune în familie.
Primesc multe întrebări în calitate de copil al unei măicuțe. Cea mai puțin plăcută dintre acestea este: „Era o persoană religioasă?”. Ei, bine, da. Nu cunosc prea multe persoane non-religioase care aleg să se închidă într-o mănăstire. Ea începuse să meargă la biserică în fiecare zi din 1971. De fiecare dată când călătorea, o făcea împreună cu un preot, astfel încât să aibă parte zilnic de slujbe, oriunde s-ar fi aflat. Rafting pe ape repezi în Idaho? Lua o vâslă și pentru preot. Scufundări într-un vulcan adormit din Hawaii? Rezerva un elicopter și pentru preot. E inutil să vă spun că un preot a fost alături de ea și pe iahtul unde a primit cererea în căsătorie. Măcar pretendentul ei a făcut economie cu costul clerului matrimonial.
Întrebarea pe care nu am primit-o niciodată, însă, este: „Era un bun șofer?”. Asta deoarece mama era un șofer lugubru de slab. Conducea mereu cu viteză în timp ce purta conversații ca și cum s-ar fi aflat la o petrecere de cocktail. Odată, a condus-o cu mașina pe proaspăt angajata noastră bonă, plecând de la ferma familiei, pe un drum rural de aproape 3 kilometri, sinuos, îngust și care era încadrat de o râpă într-una dintre margini. La un semn de Stop, femeia s-a dat jos din mașină, a anunțat că nu mai intră în acel vehicul al morții și și-a prezentat demisia pe loc. Mi-a plăcut de ea instant. Totodată, a fost și ultima dată când am văzut-o. Ann Miller a fost destul de nedumerită de criticile care i se aduceau cu privire la felul în care șofa. Se apăra în fața tatei subliniind faptul că nu avusese niciun accident. Răspunsul lui a fost: „Adevărat. Tu doar le provoci”.
Am petrecut multe ore alături de mama în mașină, când eram tânăr. În orice călătorie care dura mai mult de 15 minute, ajungeai aproape sigur să reciți din rozariu. Un mare credit și admirație au fost acordate în mod discret fraților, care puteau să treacă rapid prin „Ave Maria” cu cadența fulgerătoare a unui licitator de animale. La sfârșitul acestei serii forțate de rugăciuni, ea punea muzică. Printre melodiile ei preferate se număra „Paint Your Wagon”, o poveste despre o femeie cu doi soți care petreceau exagerat de mult de timp îmbătându-se și prăduind, atunci când nu erau ocupați să răpească lucrătoare sexuale sub amenințarea armei pentru orașul lor lor din epoca Febrei Aurului. Știam toate versurile pe de rost.
Mă întreb dacă i-a fost dor să conducă în ultimii 31 de ani. Dacă îi era dor să vorbească cu toți prietenii cu care obișnuia să o facă în exterior. Dacă îi era dor să vadă o priveliște sau un perete diferit de zidăria aspră, bej, a fiecărei încăperi a mănăstirii. În afară de momentul jurămintelor ei finale, am mai văzut-o de doar două ori. Relația noastră se înstrăinase încă dinainte de momentul mutării la mănăstire, din cauza unei relații pe care ea nu a aprobat-o. Când am văzut-o ultima oară, nu a fost ca și cum aș fi vizitat o mamă. Era ca și cum aș fi văzut o stră-mătușă care nu mă cunoștea cu adevărat. Alți frați ai mei au sentimente diferite în această privință, iar unii dintre ei chiar au avut parte de vizite pline de satisfacții.
Călugărițele de la mănăstire ne avertizaseră despre starea ei vara trecută, spunând că moartea era doar o chestiune de zile. Ni s-a oferit un număr de telefon la care să sunăm și ni s-a spus că îi vor ține receptorul la ureche, dar că are dificultăți serioase în a vorbi. După o dezbatere internă, am sunat la acel număr. O măicuță îi ținea telefonul la ureche. Nu am spus nimic. Doar am cântat „I Was Born Under a Wand’rin Star” din melodia „Paint Your Wagon” și am închis telefonul în liniște.”
Traducere și adaptare, Antonio Robitu
Citiţi şi
Un bărbat, două femei și mai mulți copii
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
