Mama este unul dintre subiectele preferate ale cineaștilor, de la Pedro Almodóvar la Xavier Dolan, Kornél Mundruczó sau Julia Ducournau (Titanium); de cele mai multe ori este glorificat, dar există și latura întunecată (mama nedemnă, absentă, abuzivă, deprimată sau chiar toxică). Cât de greu este să fii mamă? Aflăm, într-o peliculă plină de emoție, evocarea unei astfel de îndatoriri. Talentata actriță Maggie Gyllenhaal adaptează un roman al Elenei Ferrante și semnează un thriller intrigant, pe alocuri subversiv. Disponibil din 31 decembrie 2021 pe canalul Netflix, lungmetrajul ei – The Lost Daughter – va transforma anul 2021 într-unul al maternității. Ecranizarea, după romanul The Lost Daughter (publicat în 2006), a primit deja premiul pentru «Cel mai bun scenariu» la Festivalul de Film de la Veneția, 2021. Așadar, pentru primul ei film, Maggie Gyllenhaal semnează un thriller psihologic interesant despre maternitate. Lansează o interogație: „Te naști mamă sau devii?/Orice femeie poate fi mamă?”.
Produs de Netflix, filmul narează povestea Ledei (Olivia Colman), o profesoară britanică de Literatură, care își petrece vacanța de vară în Grecia. Aici, o întâlnește pe Nina (Dakota Johnson), o tânără mamă cam neglijentă, care o trimite înapoi, la evenimentele dureroase din trecutul ei. Pentru a-și îndeplini misiunea, tânăra regizoare/autoare a contat pe o distribuție feminină excelentă, dominată de uimitoarea Olivia Colman (The Favourite, The Father) și Jessie Buckley (Jersey Affair, Cernobîl). Cele două actrițe luminează filmul cu prezența lor, fiecare întrupând-o pe Leda la vârste diferite din viața ei. Ca între două oglinzi paralele, actrițele ilustrează etape din existența acestei mame. Așadar, profesoara de 48 de ani o întâlnește zilnic pe plajă pe tânăra Nina, alături de zgomotoasa ei fiică, capricioasa Elena.
Scenele dintre juna mămică și micuța ei îi trezesc Ledei amintiri care ies la iveală, tulburând-o și asaltând-o pe matura profesoară, acum, spectatoare a acestei relații fuziune tulburătoare. Decorativa actriță Dakota Johnson aduce o tușă de soție «bimbo» și contribuie la nuanțarea ideii de familie toxică și periculoasă. Bunăoară, pe plaja unei insule grecești, asemănătoare unei cărți poștale, unde, singură, vine să se relaxeze, timp de două săptămâni, Leda Caruso (Olivia Colman) își urmărește vecinii de șezlong numeroși și gălăgioși. Atenția lui este fixată pe această Nina, o tânără femeie de o intrigantă frumusețe otrăvitoare, ai cărei ochi obosiți par să strige după ajutor, și fetița ei. Leda este fascinată, hipnotizată de această relație fuzională.
În mintea acestui profesor de Literatură comparată, totul se amestecă: amintirile, vinovăția, remușcarea, regretele, toate ies la suprafață, într-un debordare de emoții greu de gestionat. În același timp, tonul ajunge să se ridice rapid din pricina rudelor apropiate ale Ninei. Sunt intimidanți, mai degrabă agresivi decât pasivi. Apoi, pe nisipul fierbinte, fetița Ninei dispare, la fel ca și păpușa ei, furată de Leda. Iar ceea ce ar fi putut fi doar un film drăguț și introspectiv despre o vacanță se transformă într-un thriller psihologic, sub soarele arzător al vechii Elade.
Alegând să adapteze ea însăși romanul Elenei Ferrante, Maggie Gyllenhaal (din care este și primul scenariu), cade într-o capcană comună a transpunerii pe marele ecran, aceea de a nu trăda romanul și, prin urmare, de a păstra toate elementele literare.
Bunăoară, structura episodică a narațiunii se leagă de capitolele cărții și slăbește puterea narațiunii. Cineasta Gyllenhaal, ajutată directorul de imagine (Hélène Louvart), optează pentru o imagine senzuală, aproape de corp, de piele, înmulțind prim-planurile. Astfel, regizoarea reușește – în prima parte în care intriga este percepută doar prin prisma eroinei – să prezinte diferiții membri ai familiei, dezvăluindu-se doar prin indiciile pe care acesta din urmă le prinde observându-i (o poreclă, o voce etc.).
La fel, personajele feminine, adesea victime ale bărbaților, ale celor dragi, ale mediului familial, au nevoie doar de o privire, surprinsă cu modestie de camera de filmare, pentru a le înțelege suferințele și durerile comune. Există și acea secvență sensibilă în care Leda se întoarce către un copil care tocmai spusese „mamă”. Inițial, suspansul o închide pe protagonistă într-un viciu tragic și își găsește o materializare subtilă și captivantă. Astfel, un simplu coș cu fructe stricate, un vas care se sparge într-o cameră sau un con de pin căzut dintr-un copac, devenind semnale de avertizare, de parcă natura insulei o invită pe Leda să părăsească scena.
Paranoia va deveni, din păcate, treptat o realitate palpabilă și va dezvălui adevăratul punct slab al ‘fiicei pierdute’: scrisul ei. Aflăm din povestea cinematografică faptul că Leda are două fiice, acum adulte, care au plecat să-și viziteze tatăl în Canada. Copleșită de demonii lăuntrici, Leda cugetă, rătăcește în meandrele minții ei: a făcut alegerile corecte? Care au fost consecințele acțiunilor sale? Ce înseamnă să fii o „mamă bună”? Atâtea întrebări pe care Maggie Gyllenhaal le explorează, fără a oferi un răspuns definitiv, lăsând să grăiască evenimentele ilustrate prin flashback-uri sublime, în care Jessie Buckley o interpretează pe Leda, cu două decenii mai tânără, mai împlinită în timpul unor conferințe literare decât în sânul familia ei.
Trecutul Ledei, care pătrunde mai întâi în prezent prin imagini lipsite de context, se regăsește treptat, căpătând din ce în ce mai multă importanță. Flashback-urile aproape impresioniste ale începuturilor se regăsesc astfel în prim-plan și susțin discursul eliminând, de fapt, orice ambiguitate în ceea ce privește personalitatea protagonistei. Se pune în practică un fel de dispozitiv, în care un moment prezent pe care îl trăiește se referă la un eveniment din trecutul ei, anihilând, prin prea multe explicații, cea mai mică emoție. Totuși, există acel crescendo emoțional necesar pentru ca spectatorul să simtă cea mai mică compasiune.Prin contrast, personajele masculine se dovedesc a fi uimitor de blânde (Ed Harris, subexploatat, și Oliver Jackson-Cohen, cvasi-inutil) atunci când nu sunt de-a dreptul insuportabile, precum talentatul Peter Sarsgaard. Alegerea cadrului general – insulele Greciei (evocate din prenumele Ledei, mama Elenei/Helena, violată de Zeus) devine sugestiv. Profesoara de Literatură comparată, care recită poeziile lui Yeats în italiană, dar a trăit o maternitate greu de suportat, rezumă un portret al femeii nonconformiste pe care actrița Maggie Gyllenhaal a ales să o adapteze pentru debutul ei regizoral în vibrantul și apăsătorul The Lost Daughter.
Pe Mădălina o puteți găsi și aici.
Regia: Maggie Gyllenhaal
Scenariul: Maggie Gyllenhaal după romanul The lost Daughter de Elena Ferrante
Imaginea: Hélène Louvart
Montajul: Affonso Gonçalves
Muzica: Dickon Hinchliffe
Distribuția:
Olivia Colman – Leda Caruso
Jessie Buckley – tânăra Leda Caruso
Dakota Johnson – Nina
Ed Harris – Lyle
Peter Sarsgaard – Professor Hardy
Dagmara Domińczyk – Callie
Paul Mescal – Will
Robyn Elwell – Bianca
Durata: 121 min.
Citiţi şi
Ziua în care am divorțat de mama
Sfaturile unei mame pentru fiul ei căsătorit
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
