Păduchii… ce înfiorătoare creaturi! Mici şi tăcute, îţi invadează viaţa cu totul! Ai zice că ar trebui să fie o specie pe cale de dispariţie, dar ţi-ai găsit! De unde până unde?! Şi acum, când scriu aceste rânduri, parcă simt mâncărimi când pe tâmpla stângă, când pe cea dreaptă, când prin tot capul! Că doar piticii de pe creier forează, nu glumă, şi scot la suprafaţă amintiri nu tocmai plăcute!
În 2011 plecam pentru trei luni la Barcelona. Sar peste plânsete şi tristeţi sfâşietoare, deşi par un non-sens pentru cineva care nu are copii… Ajunsă acolo, stăteam non-stop cu Skype-ul deschis, eu în Spania, ai mei în Iaşi. Făceam temele pe Skype, mâncam împreună sau stăteam fiecare cu treaba lui, dar aveam sentimentul că sunt printre ei şi îmi era mai uşor.
După nici două săptămâni, Eva îmi ţâşneşte în faţă şi îmi spune repezit, aşa cum vorbeşte ea: „Mama, învaţă-l pe tata să mă spele mai bine pe cap! Mă mănâncă tot capul, că el nu ştie să mă clătească bine!”. Dincolo de amuzamentul unei astfel de remarci, mamei din mine i s-a aprins în minte un beculeţ de avarie! Îi spun lui Mircea să se uite prin părul ei după păduchi. Iar el, uimit şi revoltat în acelaşi timp, îmi răspunde: „În secolul XXI nu mai există păduchi, Adriana! Oamenii au inventat şamponul!”… Glumeţ Mircea ăsta, nu?! Să-i explic ce spun statisticile cu privire la utilizarea şamponului la români?! Altă dată! Şi rău am făcut! Că o săptămână mai târziu Eva a răbufnit: „Nu mai pot dormi, nu mai pot sta! Îmi vine să ajung până la creier, atât de tare mă mănâncă!”. Atunci, cu semnele de exclamaţie de rigoare, l-am rugat insistent pe Mircea să se uite în părul ei. Parcă îl văd cum s-au dus la soare şi cum vântura el buclele lungi ale Evei cu o expresie de uluire completă pe faţă! Şi aud nesuferita experesie: „Văd… nişte insecte…”. Erau păduchi! De unde să ştie el cum arată păduchii?! Erau, ce-i drept, nişte insecte! Ei, dacă se uita o săptămână mai devreme, nu ar fi fost mai bine?! Tot în secolul al XXI-lea ar fi fost!
Nu eram acolo! Eram la mii de kilometri distanţă şi toată vina şi remuşcarea Pământului s-au revărsat cascadă peste mine! Dar, cu sângele rece al unei mame, am preluat controlul operaţiunii şi l-am trimis pe Mircea la farmacie să caute… ceva contra păduchilor. A venit într-un suflet, mi-a citit instrucţiunile de utilizare, a spălat-o pe cap cu şamponul ăla, a folosit o cască de duş din acelea care se găsesc prin hoteluri şi a trecut la pieptănat fata cu un pieptene cu dinţii foarte deşi, special pentru păduchi. Stupoare! Mai erau şi mai mişcau! Ce-i de făcut?! Spală din nou fata pe cap, tot cu şamponul ăla vestit, altă cască de duş, pieptănat… stupoarea numărul 2! Tot mai erau şi tot mai mişcau! Şi faptul că avea părul până la brâu nu ajuta deloc!
Dar beculeţul de avarie s-a trezit să şi ţiuie deodată în capul meu! Ia să-i controleze şi pe ceilalţi! Toţi aveau! Absolut toţi! Şi Mircea, şi Mateea, şi Mihai… Toţi au trecut la despăduchiat! Şi a urmat stupoarea numărul 3, 4 sau 5! Şamponul nu era deloc eficient!
Ce-i de făcut! Aici, pentru că era o problemă a familiei lărgite, ne-a salvat Graţiela, cumnata mea, care ne-a adus tocmai de la Tulcea, din Deltă, petrol lampant! Abia cu acesta au scăpat de păduchi! Lupta a durat o săptămână! O săptămână de spălări, căşti de duş, pieptănări, cules de lindini… Fetele au fost tunse, spre imensul lor regret! Aşternuturile toate spălate şi călcate zilnic, copiii retraşi de la şcoală sau grădiniţă, anunţat învăţătoarea şi educatoarele… Şi Mircea, dar şi Smaranda, sora mea care l-a ajutat non-stop au slăbit kilograme bune! Iar eu, de la mii de kilometri, slăbeam de grija lor şi mă consumam că i-am lăsat singuri în astfel de momente!
Păduchii există! Şi în acest secol luminat şi îmbogăţit prin inventarea şamponului! De unde i-am luat şi cum de ne-au ales taman pe noi, asta contează mai puţin! Cert este că de atunci adun sistematic din toate camerele de hotel (şi prin multe mai ajung!) căştile de duş, pentru că… better safe than sorry! Am petrol lampant… just in case! Şi sunt pregătită, pentru că poate, Doamne fereşte!, mai găzduim vreo astfel de insectă prin părul nostru. Şi păcat de păr, că ar trebui să ne tundem! Dar, ştiţi ceva?! Poate astfel l-am convinge şi pe Mihai să mai renunţe la claia lui de păr! În orice rău e şi un bine! Întotdeauna! Deci, dragi păduchi, nu am nimic cu voi! Dar, mai bine, voi în natura voastră, eu în natura mea!
Pe Adriana o găsiţi și aici.
Citiţi şi
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
