Au trecut vreo trei ani de atunci. Măsurați în iubire, o relație de doi și alte două de vreo câteva luni fiecare. Ah, da. Și vreo trei aventuri. Țin minte fiecare parfum. Privire. Mângâiere. Șoaptă. Tocmai de aceea prefer să îmi măsor anii în atingeri și iubiri. Mi se pare mult mai eficient. Inclusiv pentru ten. Pentru că zâmbesc, gândindu-mă la anii mei.
Trecuseră șase luni de singurătate cruntă. Munceam foarte mult, eram proaspăt întoarsă din Italia și nu prea îmi făcusem prieteni , așa că nu aveam cu cine să ies. Voiam să cunosc pe cineva. Așa că am ales singura cale: site de matrimoniale.
După câteva conversații rușinoase din punct de vedere gramatical, m-a contactat un tip. Glumeț, jovial, deștept. Ce mai? Prea bun ca să fie adevărat. Avea vreo 44 de ani. M-a cam dezumflat asta, ținând cont că pe atunci eu aveam vreo 29. Între timp mi-a venit mintea la cap. Vă spun imediat. Așa. Am conversat câteva seri la rând, după care m-a invitat în oraș. Drept să vă spun, mi-a fost rușine. Aveam impresia că sunt o curvă care ieșise la o cafea cu tipul care o finanțează. Nu era deloc așa. Dar am înțeles asta de curând.
Tipul este minunat. Montagnard, moț, cu suflet puternic și curat, ca pământul din care se trage. Cu dor de rădăcinile lui, de ofta tăcut la fiecare două cuvinte atunci când își amintea de casa unde a copilărit. Și o voce, dragele mele, de îți venea să îți lași capul pe umărul lui, să închizi ochii și să asculți mult și bine, până când toate cuvintele se vor fi terminat. Și atunci le-ai fi rugat să se reașeze pentru ca el să poată reîncepe a povesti.
Se pare că sufletul meu simțea toate astea, dar mama lor de prejudecăți: ”Cum să le prezint părinților mei un bărbat care are aproape vârsta lor? Ce vor spune oamenii când voi apărea cu el la braț?” Și tot felul de alte rahaturi limitative, care nu mă lăsau să fiu fericită.
El m-a tot căutat, până când și-a dat seama că nu are niciun rost și bărbat decent fiind, a renunțat. Eu am continuat să îmi trăiesc viața, încăpățânându-mă să nu fiu fericită, să le fac pe plac părinților, să mă supun unor false reguli sociale. Pănâ într-o zi când m-a apucat nevroza și mi-am zis: ”Dar ce mama mă-sii? Nimeni nu plătește în locul meu. Nimeni nu îmi trăiește viața. Singurul om căruia trebuie să îi dau socoteală sunt eu însămi”. Și de atunci am început să mă vindec. Să îmi dau seama că vârsta e doar un număr și dacă privești cu atenție în ochii unui bărbat de 50 de ani îi vei vedea sufletul dansând Fox Trot și jucându-se de-a v-ați ascunselea. Acolo trebuie căutat de ani, un bărbat, în ochi. Nicidecum în buletin.
Tot atunci am înțeles că numai un bărbat de peste 40 ani știe să iubească alternând rolurile de iubit, amant, tată, frate și prieten. Pentru că toate aceste ipostaze s-au sedimentat în sufletul lui și se manifestă în momentul potrivit, pe rând sau toate la un loc, în funcție de nevoia partenerei.
Și mi s-a făcut un dor de bărbatul acela, de am înnebunit. Așa că am dat click, i-am căutat id-ul și l-am găsit. I-am scris că sper să fie el bărbatul pe care îl caut, pentru că îmi lipsește și aș vrea să ne vedem la o cafea.
Mi-a răspuns după vreo două zile: ”Se poate să fiu eu, dar ar trebui să îmi dai mai multe detalii, ca să fim siguri”. I-am dat. Cu mâinile tremurând, bineînțeles și respirând cu greu din cauza inimii care să încăpățâna să stea în gât. Mi-a răspuns aseară și mi-a spus că e el. Mi-a zâmbit. Și m-a invitat la o cafea în weekend. Mă sună peste câteva ore ca să stabilim detaliile.
Mă credeți că stau ca pe ghimpi?
Pe Ioana o găsiți toată aici.
Citiţi şi
Dragostea doare. Nu, cea interzisă doare
Nu spune! Nu spune ce gândești, ce faci, ce simți! (reminiscențele comunismului)
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.