Am fost atât de atașat de mama în copilărie încât, gândindu-mă înapoi, nu am amintiri din primii 5-6 ani de viață care să n-o includă. Atunci când mă lăsa singur acasă sau în grija altora, mă apuca o durere în stomac care mă dobora la propriu. Mă puneam pe mocheta apartamentului nostru și plângeam cu orele până când apărea. O iubeam cu disperare. Nici ea nu rezista mult fără mine și eu știam să speculez asta din plin.
Adevăratul efect al dragostei pentru mama a fost, poate, că m-a distras de la toate insuficiențele economice cu care familia noastră se confrunta pe atunci. Iubirea noastră exclusivă m-a protejat și de un București nouăzecist, pe care-l vedeam prin oamenii cartierului muncitoresc în care trăiam, autizați de dorința de a se îmbogăți și de a scăpa de acolo, religie pe care au predat-o odraslelor lor – colegii mei de la școală și tovarășii de maidane.
În troleibuzele cu burduf, care nu mai există astăzi, mă agățam strâns de ea, cu frică, să nu o fure cineva de lângă mine. Pericolul mi se părea că ne pândește de peste tot. Erau mulți cei care se declarau îngrijorați că din felul maică-mii de a fi cu mine nu va ieși nimic bun. Îi auzeam constant. „Îl alinți prea mult” și „o să vezi, o să ți se urce-n cap”. Eu îi vedeam pe toți cei care voiau să intervină între mine și ea ca pe niște indivizi geloși pe spațiul pe care-l ocupam în viața mamei.
Când mă gândesc la condițiile precare în care am trăit, mi se pare că educația maică-mii a fost, într-un fel, de-a dreptul absurdă. Și poetică. La modul că m-a alintat, cu toate că o știam bine: răsfățul era un drept al copiilor cu părinți care aveau bani să-l întrețină. Mi-a dat încredere că pot să fac tot ce vreau, deși ei îi stătuseră multe în cale. M-a învățat să-mi port hainele sărăcuțe cu mândrie, atunci când copiii de la școală au început să râdă de mocasinii mei uzați, iar eu am realizat, pentru prima oară, că dovezile apartenenței la o clasă socială care pare inferioară chiar și celor mai săraci dintre săraci, sunt handicapuri considerabile.
Mama, eram convins, era cea mai frumoasă femeie din lume. Trasăturile ei regulate, simetrice, pomeții proeminenți, caninii de lup pe care i-am moștenit și ochii ei verzi, pe care, din păcate, nu i-am moștenit. Mama e o femeie frumoasă, da, da, știu chestia cu „toate mamele sunt frumoase”, dar ea chiar e.
În clasa întâi, eram foarte fericit când venea la școală. La una din ședințele cu părinții din care mi-amintesc frânturi, am scanat clasa plină de femei venite să afle ce-au făcut copiii lor. Am fost sigur că e de departe cea mai frumoasă și m-am înfoiat mândru în poala ei. Era înaltă, una din puținele femei de acolo aranjate, cu părul des, peste umeri, pieptănat într-o parte. Marea majoritate a mamelor colegilor mei păreau femei pe care greutățile le-au înfrânt. Mama le rezistase.
Felul ei de a fi m-a făcut să mă simt de parcă aș face parte dintr-o specie care are capacitatea să îndure agresivitatea oricăror lipsuri. Mi-a insuflat o încredere în propria persoană despre care am realizat abia la maturitate cât de importantă este.
După ani de zile de terapie și de meditat în jurul subiectului ăstuia, ani în care am judecat-o de multe ori, cum probabil facem toți cu mamele noastre, mi-am dat seama că sunt multe lucruri pentru care trebuie să-i mulțumesc. Încrederea pe care mi-a dat-o este unul dintre ele.
Mulțumesc, mama!
Pe Gabriel îl găsiți și aici.
Și tu poți scrie pe Catchy! 🙂
Trimite-ne un text încă nepublicat, cu diacritice, pe office@catchy.ro.
Citiţi şi
Mama – în rolul principal al Eroului
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
