Mamă cu fată mare

Mie mi se pare că unei fete de nouăsprezece ani mama nu îi mai face mare trebuință.

Prin urmare, vine o zi când femeia care are o fată de vârsta aceasta își deschide cutia cu mărgele și trusele de farduri de parcă atunci le-ar vedea prima dată. Le ia și se duce cu ele în fața oglinzii unde începe să le probeze cu o emoție pe care nu a mai simțit-o demult. Se privește în oglindă din toate părțile, își zâmbește, se învârtește, se strâmbă. Scoate limba. E surprinsă de cât de bine îi vin și cât de bine arată. Deschide pe urmă șifonierul și scoate toate bluzele. Le aruncă pe pat, se uită la ele pe rând, le bagă apoi nervoasă la loc în șifonier și toată ziua aia nu mai are chef de nimic pentru că bluzele arată ca dracul. Și mai vine și o zi în care vede că pe raftul de sub oglinda de la baie nu mai este decât o sticluță aproape goală de Bulgari Femme primită de 8 Martie acum doi ani de la un dobitoc care voia s-o fu_ă. Și ea n-a vrut.

În aceeași zi, în drum spre casă, dintr-o dată i se pare că nu ar fi deloc o idee rea să intre la Mall să caște gura la pantofi.

Și astfel, scăpată să mai alăpteze noaptea și să mai pună dimineața pachețelul cu unt și salam în ghiozdan, ea se întoarce încet, încet, la ocupaţia ei iniţială în care se simte cel mai bine: aceea de femeie.

Numai că apartamentul este întotdeauna prea mic. Și atunci, pentru că fata nu e încă măritată, când te așteți mai puțin, în feminitatea mamei se amestecă și feminitatea fiicei de nouăsprezece ani. În forme absolut neașteptate.

Vreau să spun, fabuloase!

Suntem în maşină şi ieşim pe o şosea lată înspre munţi.

În faţă sunt două femei. Pe scaunul din dreapta este Mariana, care lucrează la biroul de personal dintr-o exploatare minieră, brunetă, cu părul tapat şi înfoiat de parcă ea însăşi generează electricitate, iar la volan este sora ei, Margareta, judecătoare în capitala judeţului. Margareta este blondă şi grasă, manierată şi preţioasă în exprimare. Are în jur de patruzeci de ani şi, zice ea, urmează să se mărite.

Eu merg la Mariana.

Mariana, deşi sunt surori, pare exact contrariul Margaretei. Are un vocabular lejer şi permisiv, face o facultate la seral şi nu se formalizează. Arată foarte tânără şi dezinhibată. Locuieşte împreună cu fiica ei, care are în jur de nouăsprezece ani, într-un apartament de la parterul unui bloc dintr-un cartier muncitoresc. Acum bate darabana pe bordul maşinii şi dă din cap în ritmul muzicii de la radio. Bluza neagră, elastică, mulată pe corp, îi pune în evidenţă formele plăcute. E decorativă şi atrăgătoare.

Zâmbesc în sinea mea.

S-a înserat şi am intrat în munţi. Peisajul dispare gradat în întunericul din văile prin care trecem. Margareta, ca orice femeie care urmează să se mărite, conduce  prudent, atentă la toate serpentinele pe care le face şoseaua.

Mi s-a făcut somn.

Închid ochii şi sunt gata să adorm, dar chiar atunci sună un telefon.

Mariana vorbeşte cu fiică-sa.

– Da, mamă, zice ea cu telefonul la ureche.

– În defileu. O oră. O oră şi jumătate maximum.

– Da, ţi-am luat, stai liniştită.

Ascultă concentrată. Aud o voce de femeie în telefon, dar nu înţeleg ce spune. Ceva nu prea îi convine Marianei. Ridică vocea, părinteşte:

– Păi de ce, măi, mamă?

– Ei, se putea şi altfel…

– Păi nu ţi-am spus, măi, mamă, că vin cu cineva?

– Mâine dimineaţă?

– Ufff…

– Bine, mamă… Bine, bine… Lasă că ne descurcăm noi.

– Şi eu. Pa!

Închide telefonul şi îl aruncă neglijentă pe bord.

– Tot cu Andreea? întreabă Margareta.

– Da, dragă, cu Andreea. Nu se mai dezlipesc una de alta nici să le tai. Zi şi noapte.

– Lasă tu, că e mai bine aşa decât să umble prin baruri şi cluburi cu toţi derbedeii şi nenorociţii din mină. Ştii câte se întâmplă. Cel puţin Andreea e o fată cuminte. La locul ei.

Intimitatea aceasta cu două femei în interiorul unei maşini este încântătoare. Trântit pe canapeaua din spate sunt exact în poziţia în care mi-aș petrece fără remușcări tot restul vieții: perne moi, legănare, parfum şi companie feminină pe un drum care pare să mă ducă din realitatea plicticoasă pe care o trăiesc într-o cavernă de beton din târgul meu de provincie, direct într-o poveste cu orgasme numai bune de cules din aer. Am o scurtă viziune cu plăceri rotunde, rubensiene, atârnând de crengile unei păduri fermecate şi mă binedispun. Maşina are amortizoare excelente şi asta îmi dă senzaţia că plutesc pe apă.

– O să mai fie cineva acasă? întreb eu din deplasarea mea lină.

Mariana se întoarce spre mine, şi, dând încă din cap ca într-un început de Parkinson, în ritmul melodiei de la radio, mă pune la curent:

– Cristina o are pe prietena asta a ei de care nu se desparte niciodată, Andreea. N-am ma văzut aşa prietenie. Zici că-s lipite cu super-glue. Şi m-a sunat să îmi spună că Andreea a scăpat ultimul autobuz şi că rămâne la noi peste noapte.

– Eh, zic, nu-i nimic.

– Mda, zice ea sugându-şi obrajii. O să fie puţin cam aglomerat. Dar ne descurcăm noi, ai să vezi.

Şi spunând asta, dă şi mai tare din cap în ritmul melodiei şi îşi întoarce privirea spre drumul negru din faţa noastră pe care maşina îl naşte cu farurile şi îl înghite cu roţile.

***

În general sunt un tip cu imaginaţie şi de aceea, predictiv. Nu predictibil. Predictiv. Adică vizualizez în avans ceea ce urmează să se întâmple. Doar că trebuie să recunosc că nici imaginaţia cu care mă laud nu a fost în stare să producă o fată de o frumuseţe atât de nedreaptă. Există, din păcate, în lumea asta femei atât de frumoase şi deosebite, încât simpla lor apariţie are un efect devastator. Vreau adică să spun că atunci când apare o femeie din aceasta, celelalte femei din jurul ei cad pe spate, se învinețesc și dispar. În locul lor lumea rămâne populată de femeia aceasta unică cu care tu rămâi în minte săptămâni sau luni de zile, ca într-o puşcărie.

O sancţiune severă, asta este o femeie frumoasă.

O sancţiune pe care o primeşti fără să fi făcut, de fapt, nimic ilegal. Sigur că este nedrept. Prin urmare, mi se pare mie, într-un astfel de caz eşti cu totul îndreptăţit la daune și reparaţii materiale.

Fiica Marianei ne deschide uşa apartamentului mic în care locuiesc.

La început nu văd decât un contur de femeie, dar după ce intru în hol, iar ea se întoarce cu faţa spre noi, lumina îi cade pe faţă, iar eu îmi zic că sunt în interiorul cărţii de poveşti nemuritoare pe care o ţin pe maşina de spălat şi din care citesc de fiecare dată când merg la toaletă.

Este uluitor de frumoasă.

Tot chipul îi străluceşte de parcă sub piele ar avea un mecanism de bioluminiscenţă, la fel ca animalele abisale. Părul îl are lung până peste umeri, bogat şi negru ca un segment de noapte pus pe spate. Buzele groase şi răsfrânte lucesc în lumina chioară din hol de parcă ar avea o glazură vie și vorbitoare de ciocolată. Dar ceea ce este pur şi simplu ilegal la tânăra asta sunt ochii. Mă uit în ei pentru o fracţiune de clipă, apoi mă ruşinez fără motiv şi îmi cobor privirea. Sunt albaştri şi mari cât nasturii de la un pardesiu de-al mamei de pe vremea când se purtau pardesie cu nasturi. Calzi. Şi, cu toate că sunt  deschişi,  ochii  ei  se  mişcă  în orbite în aşa fel încât par că, de fapt, continuă să se deschidă. Nu am mai văzut niciodată în viaţa mea astfel de ochi.

Îmi zâmbeşte. Îi zâmbesc înapoi. Inima îmi bate mai repede.

Mariana îşi lasă şi ea plasele în hol şi intrăm toţi trei în camera din faţă. E bucătăria şi, ca orice bucătărie, are în mijlocul ei o masă cu patru scaune pe care este pusă o faţă de masă cu broderii de mână.

Mă aşez şi încerc să par firesc.

– Ea e fata mea, Cristina, spune Mariana din dreptul chiuvetei. Ce zici, am o fată frumoasă, nu?

Şi, fără să mai aştepte răspunsu meu, dă drumul la robinet, îşi spală mâinile în jetul de apă şi se examinează în oglinda de deasupra chiuvetei.

Cristina se uită la mine şi zâmbeşte. Dă din umeri ca şi cum ar spune, ei, aşa e mama! şi se aşază firesc pe scaunul din stânga mea. Sincer, mă simt intimidat de apropierea unei femei atât de frumoase. Simt în nări mirosul de trup tânăr şi fraged. Habar nu am ce trebuie să spun, dar ştiu că în prezenţa femeilor conversaţia este esenţială. Fără conversaţie, pentru o femeie nu însemni mare lucru.

Cel puţin nu până te culci prima dată cu ea.

– Fără îndoială că are cu cine să semene. Şi, dacă va duce lipsă de ceva în viaţă, aceştia nu vor fi pețitorii.

Mariana zâmbeşte, mulţumită de aprecierile mele. Cristina însă nu pare deloc impresionată. Se uită la mine cu ochii ei care nu încetează să se deschidă şi mă întreabă:

– Ai mai fost vreodată prin orăşelul ăsta al nostru?

E o întrebare firească, simplă. Felul în care mi-a pus-o e și el simplu şi firesc. Dar, ceea ce este cel mai firesc şi, de aceea, tulburător, este că îmi vorbeşte la persoana a doua singular ca şi cum am fi de o vârstă.

– E prima dată când ajung pe aici, răspund eu reuşind să îi susţin privirea. Şi par niște locuri tare frumoase.

Ea zâmbeşte. Am senzaţia că, de fapt, ar fi vrut să mă contrazică. Intervine Mariana:

– Andreea ce face? întreabă ea ştergându-se cu un prosop pe mâini.

– E în dormitor. Se uită la televizor.

Tresar. Apartamentul ăsta, din descrierile Marianei, este un apartament mic, tip vagon. Din hol se intră în sufragerie şi din sufragerie se intră în dormitor şi în baie.

-Să o chemi şi pe ea să mâncăm cu toţii, spune Mariana mergând la frigiderul înalt din colţul de lângă fereastră. Mai este din ciorba aia pe care am făcut-o eu ieri?

– Nici nu ne-am atins de ea.

Se uită spre mine. Apoi adaugă, fără să ştiu cui se adresează:

– Hai că mă duc să o chem.

Nu mă pot abţine să nu o urmăresc cu privirea. Pijamaua de bumbac moale, ca pentru copii, îi ascunde formele atât cât să te lase să le imaginezi. Din doi paşi este la uşă însă pentru mine este suficient ca să îi observ unduirea şoldurilor şi curbura frumoasă a feselor. Iar de sub pijama nu se vede nicio dungă de chilot. Mariana scoate o oală  grea din frigider şi o pune pe aragaz, aprinde flacăra apoi vine la masă lângă mine, îmi pune mâna pe cap şi  mi se îndeasă cu şoldul în umăr. Îmi ridic ochii spre ea ca un motan.

– Bine ai venit la noi! zice ea privindu-mă în ochi. Are o privire optimistă, jucăuşă.

– Bine v-am găsit, zic eu în timp ce o cuprind cu mâna pe după şolduri şi îmi plimb mâna peste bucile ei rotunde şi tari. Ea chicoteşte şi îmi dă peste mână ca şi cum ceea ce fac eu acolo, la fundul ei, nu e frumos.

Dar gestul ei de cochetărie dorsală este, evident, doar semnul că totul funcţionează normal.

Apoi uşa bucătăriei se deschide şi Cristina apare din nou. În urma ei, timidă şi parcă negăsindu-şi locul, vine o altă tânără.

Ireală.

Așa chip frumos nu am mai văzut decât la o colegă de la grădiniţă de care am fost îndrăgostit dureros şi iremediabil. O, da, iubirea copiilor este mult mai intensă şi mai dureroasă decât cea a adulţilor. Are o claie mare de păr galben şi cârlionţat care îi încadrează faţa savant, de parcă tocmai ar fi venit de la un coafor puțin dement. Faţa îi este de un oval ireal, perfect. Pielea, atât cât se vede prin decolteul halatului de baie pe care îl poartă, este atât întinsă încât pare ceramică. E îmbrăcată într-un halat negru, pluşat, strâns în talie cu un cordon lung ale cărui capete îi atârnă pe una din coapse. Miroase a iasomie şi pare fragilă.

– Ea este prietena mea, Andreea, spune Cristina după ce au ajuns amândouă în dreptul mesei.

– Bine ai venit! spune ea.

Zâmbeşte. E un zâmbet simplu, sincer. Îi zâmbesc înapoi şi, deşi în momentul acesta nu fac altceva decât să stau cu fundul pe scaunul tare şi neconfortabil din capul mesei, de fapt, sunt dus de o legănare vrăjită. Mă uit în jurul meu şi mi se pare că visez. Trei femei frumoase, din care două cu totul ameţitoare. Am sentimentul nesperat de mascul alpha intrat în pădurea cu desfătări.

Zic, mascându-mi cât pot de bine emoţia:

– Am auzit că în mină, la adâncimi mari, din când în când săpătorii descoperă cristale perfecte de o frumuseţe orbitoare. Voi unde aţi fost găsite?

Ele zâmbesc măgulite de ce am zis eu. Cristina ne serveşte ciorba, apoi se aşează şi ea pe scaun și, dintr-o dată, bucătăria devine o scenă poligam-domestică cu mine aşezat în capul mesei, cu Mariana în celălalt cap al mesei şi cu cele două fete de o parte şi de alta. Mâncăm într-un firesc halucinant de parcă toată viaţa am fi mâncat împreună.

Deodată, Cristina rămâne cu lingura în aer. Şi-a amintit ceva. Se uită spre maică-sa şi o întreabă emoţionată:

– Mi-ai găsit ce ţi-am spus să îmi iei?

– Ţi-am găsit, da, spune Mariana. Şi ţi-am luat două.

– Două?! exclamă Cristina fericită. Vaaai, ce bine, mami! Cu breteluţe transparente?

– Transparente, da.

E tare fericită. Bate o dată din palme şi zice:

– Arată-mi-le, te rooog! Unde le-ai pus?

– Nu mănânci mai întâi? întreabă Mariana.

Dar ea a lăsat deja lingura în farfurie şi s-a ridicat în picioare chiar acolo, la câţiva centimetri de mine. Se uită spre Mariana şi îşi şterge cu un şerveţel buzele unse de ciorbă.

– Unde sunt? întreabă ea nerăbdătoare.

– Vezi că sunt în plasa aia a mea din hol, într-un pacheţel albastru, spune Mariana arătând cu lingura de ciorbă spre uşă.

Cristina iese din bucătărie şi merge la sacoşa lăsată în hol.

Îmi mai pun nişte sare. Mâncăm.

Ce bine e că am acasă o carte cu poveşti nemuritoare pe maşina de spălat! Nu ştiam cât poate fi de folositoare. Numai acesta poate fi motivul pentru care nu rămân cu gura căscată în momentul în care Cristina revine în bucătărie. Un singur pas să fac afară din paginile cu fantezii de pe maşina de spălat şi s-ar întâmpla o nenorocire pentru că aş rămâne contemporan cu scena aceasta din faţa mea.

– Mami, spune Cristina, nu pot să îl închid aici la spate. Ajută-mă tu, te rog!

E lângă mine, în picioare, întoarsă cu spatele către maică-sa. O văd din profil. Nu mai are pe ea bluza de pijama. Nu mai are nimic. E goală până la brâu, aici, lângă mine, în bucătărie. Părul îi atârnă direct pe umerii goi şi pe spate. Sânii îi sunt rotunzi şi fermi, de parcă ar fi făcuţi din cauciuc sintetic. Pântecul îi este drept şi întins ca la gimnaste. Pantalonii pijamalei i-au alunecat pe şolduri şi i-au descoperit puţin din partea aceea de sus de unde porneşte rotunjimea bucii.

Dacă unele lucruri par ireale, asta nu înseamnă că ele nu sunt adevărate. Mă uit la ea ca un rapsod care îşi culege pe viu materialul pentru un cântec de jale și sunt conștient că ăsta este momentul în care ar trebui să am o erecţie. Doar că lucrurile au un firesc al lor, diferit şi, în loc de o erecţie, mă trezesc, de fapt, preocupat de problema pe care o are cu sutienul. Pentru că acesta pare să fie problema. Sutienul. Mariana i-a cumpărat sutiene cu bretele transparente, iar ea vrea acum să le probeze.

– Nu se închide? întreb eu ca şi cum ar fi vorba despre despre uşa de la atelier.

Ea se uită la mine şi zâmbeşte.

– Ba da, se închide, dar cred că e puţin cam strâns. Până se lasă puţin…

Mariana lasă lingura în farfuria de ciorbă, apucă cu atenţie capetele sutienului şi le petrece peste pieptul Cristinei.

– Păi ce să faci, măi, mamă, dacă ţi-au crescut şi ţie ţâţele astea aşa de mari… O să îţi trebuiască o măsură mai mare data viitoare.

Şi spunând asta, reuşeşte cu o mişcare pricepută să îi închidă la spate sutienul Cristinei.

Cristina îşi ia sânii în mâini şi îi aranjează în cupe. Îi împinge în sus şi în jos, spre stânga şi spre dreapta, apoi, când îi simte aşezaţi suficient de confortabil, se duce la chiuvetă şi se priveşte în oglinda de deasupra. Îşi aranjează cu grijă breteluţele transparente peste umeri şi se analizează din  faţă, din profil, din celălalt profil. Cupele sutienului sunt decupate în partea de sus şi de aceea acoperă sânii numai în partea de jos, cât să le ascundă sfârcurile. Efectul este grozav: strânşi în sutien, sânii se apropie unul de altul şi se umflă, strălucind tari, tensionaţi, de parcă stau să plesnească spre înafară. Cristina se examinează în oglinjoara de deasupra chiuvetei serioasă, aproape gravă, ca înaintea unei operaţiuni periculoase. Dar în clipa următoare zâmbeşte bucuroasă spre propria ei figură din oglindă şi se întoarce spre noi, radiind de bucurie. Vine repede la maică-sa, o apucă pe după umeri şi o strânge la piept. Mişcările ei au o delicateţe aproape ireală:

– Vai, mami, e aşa de frumos!!! Îmi place la nebunie. Mulţumesc mult. Mult de tot. Acum pot să port rochia aia neagră fără umeri…

E încântată. Mariana, la rândul ei, este satisfăcută în orgoliul ei de mamă. Mă rog în secret ca ea să îşi probeze şi celălalt sutien şi să nu i se potrivească. Şi dumnezeu, dintr-un capriciu, hoărăşte să mă recompenseze pentru puţinele fapte bune pe care le-am făcut în viaţa mea şi îmi dăruieşte chiar mai mult decât atât. Andreea spune:

– Eşti minunat de frumoasă, Cristina.

Şi, întinzând mâna peste masă, face un gest la care nu mă așteptam: o mângâie lin cu vârful degetelor mai întâi pe umeri şi apoi în jos, pe una din bretelele sutienului, până la rădăcina comprimată a sânului. Cristina îi ia mâna cu care a mângâiat-o în mâna ei, o duce la gură şi sărută degetele mici şi delicate ale Andreei. Cele două fete se privesc una pe alta în ochi. Eu tac chitic, dar simt că în pantalonii mei se întâmplă ceva de proporții. Și mi-e cald. Foarte cald! Cristina scoate din cutiuţa albastră de pe masă celălalt sutien, roşu închis, şi i-l întinde Andreei.

– Probează-l tu pe ăsta, spune ea. Vreau să avem la fel.

Inima îmi bate tare repede.

Mă adresez lui dumnezeu ca unui bun amic şi îl rog să nu o lase pe Andreea să plece din bucătărie cu sutienul. Să îl probeze acolo, sub ochii noştri. Şi dumnezeu e tare bun. Mă ciupesc discret pe sub masă şi îmi repet la repezeală în minte câteva date personale. Corespund.

– Hai că ţi-l pun eu, spune Cristina. Desfă halatul!

Sunt singurul care mai ţine lingura de ciorbă în mână. Fantezii secrete şi vinovate care locuiesc în mine de mic, de la primele erecţii spontane şi de la primele poveşti cu zâne, mă parcurg cu repeziciune.

Andreea se pregăteşte să îşi scoată de pe ea halatul negru chiar acolo, în bucătărie. Cristina pune sutienul pe masă, apucă cordonul cu care este strâns halatul Andreei şi îi desface nodul. Dezlegat, halatul se deschide şi marginile lui se depărtează. Andreea trage de marginile lui mai departe şi, ducând braţele înspre spate, îl lasă să îi alunece de pe umeri în lungul braţelor. Sânii ţâşnesc dintr-o dată în lumină. Halatul îi alunecă și se oprește pe șolduri. Tot pieptul i se dezveleşte. Umerii mici şi frumos rotunjiţi, braţele, abdomenul alb, şoldurile, o parte din chilotul negru tivit cu dantelă roz, picioarele frumoase şi fierbinţi, tot trupul ei proporţionat şi proaspăt îmi inundă ochii ca înflorirea unui pom fructifer. E atât de frumoasă, încât am senzaţia că orbesc. Dar nici măcar orb nu pot să îmi neg definiţia de bărbat. În clipa aceea membrul meu începe să se modifice repede, repede şi să tresară repetat ca să îşi facă loc în strânsoarea chilotului. Mariana, ca şi cum în timpul acesta nu s-ar întâmpla nimic deosebit, deschide un pachet de şerveţele albe, scoate unul, se şterge cu el pe buze şi pe mâini şi, privind la cele două fete, zice:

– Andreea, tu ai sânii la fel de mari ca şi Cristina mea. Nu-i așa? zice ea și se întoarce spre mine.

– Da, chiar așa, zic eu, din brusca poziție de arbitru de țâțe.

Cristina i-a prins sutienul la spate. Acum se uită una la alta şi îşi zâmbesc cu căldură. Apoi se iau pe după umeri, se întorc spre noi şi, stând drepte ca într-o vitrină, îşi împing ţâţele înainte ca să le vedem bine sutienele:

– Ei, cum vă plac sutienele noastre?

– Ce proastă am fost că nu mi-am luat şi pentru mine unul, zice Mariana sorbindu-le din ochi cu mândrie de mamă.

Cred că îmi lucesc ochii ca de la cocaină. M-aş ridica chiar să îi aranjez mai bine o bretea Cristinei, dar mi-e frică că erecţia dintre picioarele mele o să sară în ochi şi adevărul este că nu poţi, ca musafir, umbla prin bucătăria cuiva cu ditamai erecţia în pantaloni. Nu e frumos și nici elegant. Iar eu ştiu că oricărei femei, oricât de uşuratică sau destrăbălată ar fi ea, îi plac bărbaţii educaţi, care să o trateze cu tot respectul cuvenit unei prinţese. Femeia trebuie să ştie că ea e unică şi de neînlocuit și că, prin urmare, alta ca ea nu a mai existat, nu mai există și nu va mai exista.

Aşa funcţionează mintea femeilor: după principiul Koh-i-noor.

***

M-am dezbrăcat şi acum, gol, sunt lungit cu mâinile sub ceafă în patul din dormitor, cu capul pe o pernă mare. Pe noptiera de lângă fereastră este aprinsă o veioză cu un abajur roşu, iar lumina ei mică încălzeşte camera cu umbre roşietice. Alături de mine, în şezut, cu un picior îndoit din genuchi, iar cu celălalt lăsat pe podea peste marginea patului, stă Mariana. E dezbrăcată şi ea. Dar nu de tot. Şi-a păstrat chiloţii. Stă pe marginea patului pentru că din poziţia aceea ajunge mai uşor la farfurioara cu alune şi la paharul cu vin roşu pe care le-a pus pe un taburet de lângă pat.

Ne uităm la televizor pe un post local. Cu mâna dreaptă ia din când în când câte o alună, iar cu mâna stângă mă mângâie în sus şi în jos pe mine, chiar unde îmi place mai mult. E foarte concentrată la ceea ce se întâmplă la televizor. Se vede că Mariana lucrează la birou, cu hârtii. Mâinile ei sunt moi şi pielea e fină. Sub mângâierile ei repetate între picioarele mele apare un membru inferior suplimentar, tare ca un lemn, arcuit spre înăuntru, tensionat şi ţeapăn. Televizorul este un model mai vechi şi ceva e în neregulă cu potenţiometrul de volum. Merge tare şi nu se poate da mai încet. Dar adevărul este că niciodată nu a fost o defecţiune de volum mai binevenită decât acum. Îmi convine de minune pentru că alfel ar însemna să vorbim, iar Mariana nu trebuie întreruptă. Nu. Trebuie lăsată să facă exact ceea ce face.

Cele două fete au rămas în camera cealaltă, pe canapeaua extensibilă pe care bănuiesc că au desfăcut-o pentru noapte.

Cândva, când era combinată cu iginerul şef de la mină, care, pe cuvânt, era un curvar ordinar şi le-a fu_ut pe toate paraşutele alea de pe la birouri, Mariana a vrut să facă nişte transformări savante în structura apartamentului. De exemplu, a scos uşa dormitorului, pentru că din cauza ei nu avea loc şifonierul, şi a pus în locul ei un fel de uşă glisantă. Adică o uşă care nu se învârtea pe balamale, ci una care aluneca într-o parte. Doar că amorul cu inginerul şef, pentru că ei nu îi plăcea deloc “altfel”, iar dobitocul, când se îmbăta, numai aşa voia şi o durea, nu a durat destul pentru finalizarea lucrării. Prin urmare, ceea ce trebuia iniţial să fie în proiectul savant o uşă glisantă este acum doar o placă mare de rigips, albă, care a înţepenit într-o poziţie de mijloc, pe o şină strâmbă. Nu mai merge nici înainte, nici înapoi. Se poate intra şi ieşi din dormitor pe lângă ea, dar cu atenţie şi sugându-ţi puţin burta. Un efect secundar este însă acela că, dacă cineva trece din sufragerie spre baie, ne poate vedea prin partea de uşă care nu se poate închide. Şi invers. Noi vedem cine trece din sufragerie la baie. Sau de la baie în sufragerie. Iar sunetul, între dormitor şi sufragerie, circulă liber. La fel cum circulă degetele moi şi catifelate ale Marianei în lungul tijei mele groase. Lin şi continuu. Sincer, aşa mi-ar plăcea să îmi petrec absolut tot restul vieţii. Uitându-mă la televizor, întins pe spate, în timp ce o femeie cu forme frumoase şi fără complicaţii existenţiale mă mângâie cu pricepere şi evlavie.

– Ia uite! Aaa… Asta e Marinela de la producţie! exclamă Mariana dintr-o dată şi ia mâna de pe mine ca să mi-o arate pe ecran pe Marinela. Vaaai, ce s-a urâţit şi maimuţa asta! Nu-mi vine să creeed!

Şi mie Marinela mi se pare, într-adevăr, foarte urâtă. Dar asta doar pentru că din cauza ei Mariana şi-a ridicat mâna de pe mine.

– O cunoşti? zic.

Mariana lasă din nou mâna în jos şi, dintr-o obişnuinţă deja formată, îmi ia iar membrul în mână, îl strânge uşor în palmă şi continuă să facă ce făcea și înainte de apariția Marinelei pe ecran. De data aceasta, parcă puţin mai repede, cu o uşoară nervozitate. Vederea Marinelei la televizor a făcut-o invidioasă.

– Păi, cum să nu o cunosc pe asta? O paraşută. Au disponibilizat-o din primul val, cand s-au dat banii ăia cu ghiotura la toţi vagabonţii… Cu banii luaţi şi-a făcut o sifonărie într-o baracă lângă mină unde erau înainte birourile, că se avea bine cu inginerul, ştii, dar, până la urmă, a ajuns să vândă acolo numai poşircă din surcele şi bălegar. Ehe, a făcut bani frumoşi, că animalele astea sunt în stare să bea şi pişat de raţă. Nu mai era nimeni ca ea. Numa’ că până la urmă s-a înhăitat cu un nenorocit de moldovean beţiv care o snopea în bătaie. Ca şi boul ăsta al meu pe care l-am avut. Animale, zice ea cu un oftat.

Apoi gustă puţin din paharul cu vin.

Dau din cap, asigurând-o de toată compasiunea mea şi o privesc cu o empatie contagioasă. Trag concluzia că boul ei trebuie să fi fost vreun soţ sau vreun concubin precedent. Cred că privirea mea camaraderească o motiveaza suplimentar să îşi continue mângâierile, iar asta este tot ce contează.

– Dar ştii, continuă ea cu o voce mai scăzută şi îmbunată, ea, de felul ei era, de fapt, o fată tare bună…

Îmi dau seama că discuţia despre Marinela se poate prelungi fără rost. O întreb încet.

– Nu îţi dai jos şi chiloţii?

– Ba da, zice ea la fel de încet, uitându-se în continuare la televizor. Dar mai stai puţin! Să adoarmă fetele astea.

Mi s-a părut un termen mult prea evaziv şi cred că am făcut o faţă puţin cam supărată. De unde să ştiu eu cât le era lor de somn?

– Hai, zău, nu te supăra. O să fie bine, ai să vezi.

Şi spunând asta, pune paharul cu vin pe noptieră, se întoarce mai bine în pat, mă priveşte languros şi, într-un gest reparatoriu, mă apucă cu amândouă mâinile și mă mângâie strâns pentru a-mi demonstra în avans că totul va fi bine. Într-un moment de linişte la televizor, le aud pe cele două fete vorbind în camera de alături. Simt cum mă apucă o visare vinovată şi clandestină în care Mariana este, pe rând, fiecare din cele două fete care, goale şi pe jumătate încălecate cu picioarele peste mine, fac cu schimbul la mângâierea tijei mele. Sunt bătrân, dar imediat sub pielea mea locuieşte, având exact aceeaşi formă ca mine şi umplându-mă pe de-a-ntregul pe dedesubt, un tânăr dement, nesătul şi periculos. În lumina roşie a dormitorului îmi năpârlesc de pe mine vârsta ca pe o piele prea strâmtă şi din mine iese, lucios şi alunecos, dat cu un ulei ameţitor, un tânăr fermecat şi nărăvaş. Mă întorc spre Mariana, o trag înspre mine şi îi apuc între buze una din ţâţele ei la fel de frumoase ca ale fiică-si. Ea tresare şi se lasă moale în voia mea. Geme încet. Îi trag chiloţii de pe ea şi îi duc degetele între picioare. Televizorul merge tare. O mângâi pe umeri, pe spate, pe rotundul bucilor. Habar nu am de ce mă doreşte femeia aceasta, dar simt că mă vrea. Îi desfac picioarele şi mă potrivesc. Dau să împing, dar ea mă dă la o parte şi spune arătând spre înapoi:

– Hai pe la spate. Aşa mă doare operaţia.

Desigur, nu aveam de unde să îi cunosc trecutul chirurgical. Dar pentru că e o gazdă minunată, ultimul lucru care vreau să i se întâmple acum e să o doară operaţia. De aceea o întorc cavalereşte cu spatele, îi depărtez puţin bucile ajutându-mă de mâini şi, pe bâjbâite, îi găsesc deschiderea din trup. Ea geme constant, dar încet. Mult mai încet decât televizorul. Are un trup minunat dar, orice aş face, în timp ce o penetrez sancţiunea nedreaptă mi se aplică în continuare. În mintea mea, suprapuse una peste cealaltă, mă destrăbălez cu cele două fete din camera de alături. Nu ştiu cât durează. Zece minute. Jumătate de oră. O oră. Mai mult? Mariana geme în continuare, încet, dar constant. Mai încet decât televizorul. Am transpirat.

Ciudat.

La un moment dat mi se pare că văd prin deschizătura uşii de la dormitor o umbră trecând din sufragerie spre baie. Poate mi s-a părut, din cauza luminii schimbătoare a televizorului. O apuc pe femeia din faţa mea cu mâinile de ţâţe din spate şi o trag cu putere spre mine. Zvâcnesc! O dată. De două ori. De trei ori… Ea geme. Ceva mai tare, dar oricum, nu mai tare decât televizorul. Mai zvâcnesc de câteva ori, din ce în ce mai încet şi apoi, într-un minut, două, mă liniştesc.

Mă extrag cu atenţie din corpul Marianei, mă răsucesc pe spate, îmi pun palmele sub cap şi, respirând de câteva ori mai adânc, rămân nemişcat şi gol pe dinăuntru ca o ţeavă, în poziţia aceea cu ochii în tavan. Iar pe tavan le văd pe cele două tinere din camera de alături, îmbrăţişate şi goale. Încet, încet, bărbatul acela tânăr şi fermecat dispare. Se scufundă din nou în mine, şi, asemeni unui om care, întins pe spate, dispare puţin câte puţin într-o apă, se întinde la locul lui în interiorul meu şi se face nevăzut sub piele. Rămân întins pe pat cu vârsta mea actuală, cu cicatricile, dinţii falşi şi cu defectele adăugate de trecerea anilor.

***

Trec câteva minute. Nu ştiu dacă multe sau puţine. Mariana, întinsă lângă mine, a tras plapuma peste ea şi acum respiră regulat. Televizorul merge în continuare la fel de tare, dar nu mai mi se pare ceva neobişnuit. De fapt, Mariana a adormit. Şi mie ar trebui să îmi fie somn după drumul lung cu maşina făcut pe serpentine şi pe şosele înguste şi aglomerate. Doar că nu imi este. Stau cu ochii în tavan şi mă simt vinovat faţă de Mariana. Am penetrat-o distant şi absent, cu gândul la Cristina şi la Andreea, impersonal şi fără simpatia pe care o merita.

Trebuie să mă duc la baie.

Mă ridic din pat. Păşesc spre golul lăsat de uşa glisantă. Mă neliniştesc. Oare or fi adormit cele două fete? Nu văd nimic. În camera de alături e întuneric şi linişte. Trec repede prin holul micuţ şi intru în baie. În mod cu totul miraculos, este apă caldă. Mă spăl. Evit să mă uit în oglindă. Mă spăl din nou. Mă dau cu un deodorant pe care îl găsesc pe policioară. Mă şterg pe un prosop micuţ. Deschid uşa băii şi dau să ies.

Mă opresc însă surprins. În camera fetelor este acum lumină. Mă trag repede în spatele uşii de la baie şi stau aşa câteva secunde, nemişcat. Inima începe să îmi bată repede. Deci fetele nu dorm. Sunt în pielea goală şi mi-e ruşine. Ce să fac? Sunt un tip destrăbălat, dar pentru mine sexul a fost întotdeauna un act deosebit de personal, intim până la superlativ. Nu ştiu de unde mi se trage, dar chiar aşa este. Să ies din dosul uşii şi să mă duc în dormitor? Sau să mai stau acolo, în baie, până se stinge la ele lumina? Sunt încurcat şi emoţionat. Mi-e ruşine de Cristina. Oare ce trebuie să simtă o fată de nouăsprezece ani când îl vede ieşind din baie în pielea goală pe bărbatul care tocmai a penetrat-o pe maică-sa în camera de alături? Și mai este şi un altfel de emoţie. Una legată de atracţia lor imparabilă. Şi, culmea, în starea aia de confuzie şi emoţie care mă cuprinde în dosul uşii de la baie, colac peste pupăză, simt şi văd cum mi se scoală. Mă uit cu groază în jos şi o văd ridicată, privindu-mă întrebătoare prin găurică. Îmi spun că nu e adevărat. Pun mâna pe ea şi încerc să o împing în jos. Dar asta mai rău face. Revine ca un arc oţelit înapoi. Mă hotărăsc să mă uit în oglindă sperând că în felul acesta o să îmi treacă. Mă uit, mă văd, dar, degeaba. Mă învârt în baie. Au trecut câteva minute. Trebuie să fac ceva. Şi, pentru că în momente din acestea de încordare eu nu mai gândesc, ci doar acţionez, împing uşa băii şi ies. Fac un pas în hol cu gândul de a trece cât mai repede prin fanta uşii glisante care nu a mai apucat niciodată să gliseze. Numai că, cu toată împotrivirea mea, nu pot să mă abţin să nu privesc în camera lor.

O clipă este de ajuns.

Le văd. Şi ele mă văd pe mine. Sunt întinse pe canapeaua extensibilă din sufragerie, pe un cearşaf alb, acoperite parţial cu o plapumă subţire. Stau pe pat pe o parte. Lumina veiozei cade peste ele făcându-le umerii să strălucească într-un tablou ireal. Andreea este cu spatele la Cristina iar Cristina o ţine în braţe. Amândouă sunt goale, iar din poziţia aceea în care mă aflu eu, poziţia lor seamănă stupefiant de mult cu poziţia din care tocmai o penetrasem eu cu câteva minute mai înainte pe mama uneia dintre ele. Exact aşa. Cristina o îmbrăţişează din spate pe Andreea, iar palmele ei îi strâng între degete sânii. La fel cum făcusem eu cu maică-sa. Am senzaţia stranie că, de fapt, ele aşteptau să ies din baie. Un iz de parfum de iasomie vine dinspre ele. Sunt insuportabil de frumoase. Parcă visez. Ciudat, nu îmi mai pasă de nimic din ceea ce gândisem înainte. Mă opresc în holul acela mic şi mă uit la ele răvăşit. Stau în picioare în cadrul uşii, care nu are de fapt uşă, şi mă uit. Membrul meu dintre picioare face şi el acelaşi lucru: se uită la ele prin ochiul deschis. Cele două fete stau cuminţi cu capul pe pernă şi se uită la mine. Ne uităm unii la alţii în ceea ce pare o eternitate. Un tablou suprarealist ieşit din mintea unui pictor psihopat, dar foarte talentat.

Şi, dintr-o dată, Cristina zâmbeşte. Un tremur electric mă trece prin trup. Îi zâmbesc înapoi. Cristina ridică o mână de pe sânii Andreei şi îmi face un semn discret. Prima dată nu înţeleg. Sau înţeleg, dar îmi este frică. Apoi Cristina repetă semnul. Iar eu îl înţeleg foarte bine. E un semn cu mâna prin care mă cheamă la ele. Lângă ele. Fetele astea două, ireale, mă cheamă la ele. Ezit. Apoi pornesc, cu erecţia aceea neverosimilă la vedere, hipnotizat, spre patul lor. Ajung lângă pat, iar Cristina îmi face semn să mă aşez.

Tremur tot, cum nu am tremurat niciodată în viaţa mea. Îmi sug cât mai bine burta şi mă aşez pe marginea patului emoţiont, cu o erecţie aproape dureroasă.

Mă gândesc că poate fetele vor să îmi spună ceva.

***

Este după amiaza celei de a doua zi.

Suntem lângă autobuzul vechi şi mâzgălit cu care urmează să plec. Le sărut pe buze pe amândouă, apoi urc şi îmi ocup un loc la geam. Mariana şi Cristina rămân jos şi îmi fac cu mâna semne de bun rămas prin geam. Andreea a plecat de dimineaţă. Margareta, sora Marianei, are astăzi două procese, unul de viol şi unul de divorţ, şi de aceea nu a putut să mă ducă cu maşina până în oraşul de unde trebuie să iau un tren. O să merg cu autobuzul ăsta o parte din drum. E o zi friguroasă, cu cer acoperit, care seamănă mai degrabă cu una de iarnă, decât cu una de primăvară, iar ele, mamă şi fiică, se ţin îmbrăţişate strâns una în alta. Nu mai e nimeni în afară de ele în staţie, dar ele se simt foarte bine împreună. Râd şi îmi fac tot felul de semne cu mâinile prin fereastră, până ce autobuzul se pune în mişcare. Mă uit în urma mea pe fereastră spre cele două femei rămase în staţie, până ce nu le mai văd deloc. Nu le voi mai vedea niciodată. Mă gândesc la viaţa lor de mâine. De poimâine. De răspoimâine. Poate că ar fi mai bine să mă dau jos din autobuz şi să mai stau cu ele. O lună de zile. Sau şase. O vreme. Au fost atât de bune cu mine!

Doamne, au fost atât de bune cu mine!

Lângă mine s-a aşezat o doamnă de vreo treizecişicinci de ani care şi-a dat jos paltonul. Are buzele date cu un ruj strălucitor şi unghiile foarte îngrijite. Scaunele autobuzului sunt înguste şi apropiate.

Dedesubt, ne atingem, intențiat sau nu, cu piciorul!

Puteți să vă împrieteniți cu autorul aici sau să aflați mai multe despre el aici.

Citiţi şi

Mama – în rolul principal al Eroului

Alegeri de înger

Ziua în care am divorțat de mama

Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.