Acesta nu este un articol oarecare, pentru ca nici mama nu este o oarecare.
Acest articol nu are cum să fie scurt, concis și tehnic, pentru că nicio mamă nu este clădită astfel. Ea este o poveste continuă, ce te surprinde de-a lungul procesului în care devii adult, și scoate la iveală trăsături ale ei – ale mamei – pe care nu le știai.
Adică, te maturizezi și vezi ce nu vedeai când erai mic.
Copiii întâi cunosc, iubesc, urăsc, se răzvrătesc, judecă, pleacă, țipă să se facă auziți și înțeleși. Plecați fiind de acasă, se lovesc de ceea ce le zicea mama, cuvânt cu cuvânt.
Apoi au alte stări. Copiii deveniți adulți caută atent cuvântul mamei, întreabă de ce și când se va termina (durerea în dragoste, de cele mai multe ori), încep să zică “mama avea dreptate”, înțeleg, nu mai judecă, se întorc și ar vrea să stea mai mult, dar nu se mai poate.
Copiii au deja o viață clădită altundeva.
Sună an de an pentru rețeta aia de cozonac și câtă sare se pune la murături sau câtă apă se pune la ciorbă.
Ei bine, mama mea este, cum am mai spus deja, un fenomen.
Habar nu avea ea, când s-a născut în iunie ‘64, că va fi nucleul unei povești, scrisă chiar de propria fiică, la 58 de ani distanță.
Povestea scrisă în Malta
Oricine ar trebui să știe să-și pună mama în cuvinte, cu riscul ca acestea să fie cele mai siropoase texte, lacrimogene, poate dureroase. Nu contează. E despre mama. Se acceptă.
Mama s-a născut în luna iunie, într-un sat românesc foarte puțin cunoscut pe harta României.
Cu păr șaten deschis, ochii verzi, zâmbet prezent mereu pe buze.
La doi ani de la nașterea sa, i s-a mai făcut un frățior. Și el cu ochii verzi, doar că nu atât de blond. La alți alti doi ani, bunica mea mai face o fetiță, tot blondă, dar cu ochii albaștri.
Trei frați vor crește apoi ca unul.
Viața nu le va fi ușoară nicicum, fapt ce aveau să-l afle mai târziu în viață.
Au crescut frumos, educați, curați, disciplinați din cale-afară de către mama lor. Din povestirile mamei, înainte de Crăciun și Paște, îi punea să țină post pe toți trei o săptămână.
Pesemne să se bucure și ei mai mult de dulciurile făcute în casă.
Îi punea apoi să frece la cremele de prăjituri – unt sănătos, zahăr, cacao și alte minunății – fără ca nici măcar să guste.
“Dacă gustați, jar mâncați!”
Nu gustau.
De frică, îmi zicea mama mereu.
“Ne era frică, că ne cârpea.”
Iar eu pufăiam când auzeam. Mă mai prindea și cu telul în gură, în timp ce lingeam cremă, pentru că se întâmpla să îmi povestească când trebăluiam amândouă la dulciuri de sărbători.
“S-o crezi tu că nu gust” îi ziceam, toată mândră. Ba chiar mănânc, să-i demonstrez și mai tare lispa mea de supunere.
Era degeaba oricum, mama nici măcar nu mi-o ceruse. Nu o impresionam.
Bunica mea a fost o femeie aprigă, severă și ținea foarte mult la reguli. Toate acestea îmbinate frumos cu o inimă bună și caldă.
Apăi, cu trei copii, dacă nu ai proceduri și disciplină, mă gândesc că nu ai cum să stăpânești atâta energie.
La 12 ani, mama mea își pierde mama. Bunica mea moare în urma unui cancer de colon, la vârsta de 31 de ani.
Bunica mea era mai mică decât sunt eu acum, când murea și lăsa în urmă trei copii de 12, 10 și 8 ani.
Înfiorător pentru o mama să își lase copiii într-o lume în care ea nu va mai fi.
Lasă în urma un bărbat, bunicul, care nu a știut ce să facă cu acești trei copii. Și el, la rându-i, se bucura de privilegiul de a fi îndrăgit, iubit și îngrijit de o femeie – mama copiilor săi.
Când îți moare un părinte, ești împins cu mânie în viața de adult, cu hainele încă mici pe tine.
În haosul creat de adulți după moartea mamei lor, rămân în grija bunicilor toți trei, iar tatăl lor se recăsătorește cu o altă mamă, a unor alți doi copii.
Mama și frații ei nu s-au adaptat cu stilul altei mame, ei știau doar de mama lor, de grija exagerată, de disciplină, de reguli, de conduită.
Acolo nu le era prielnic. Nu erau iubiți.
Rămân ei trei, ai lor, cu grija ce și-o vor purta mereu. Și-acum și-o poartă.
Rămân în casa părintească.
Își continuă studiile toți, merg la școală, învață.
Ce-a fost în sufletelele lor, doar ei știu.
Am aflat și eu acum, când mai pun întrebări către mama și unchiul, despre ce și cum a fost atunci, și-i văd cum instant ochii lor verzi se umezesc și rămân fără glas.
Mai zice mama cu nostalgie: mama ar fi avut acum 70 și ceva de ani. Ce bine dacă trăia, ce bine să o fi avut aproape, nu mai făceam eu ce-am făcut…
Nu o întreb ce, că știu la ce referă. Nici nu o judec, că sunt și eu om mare și am înțeles acum. Am trecut de faza de judecată.
Și brusc, o văd apoi că râde cu toți dinții, și introduce “subtil” o glumă, să se descrețească.
Mama nu are timp de d-astea. Și cred că nici chef.
La vârsta de 16 ani, mama mea rămâne însărcinată.
Naște copilul la 17 ani, într-o zi geroasă de ianuarie.
Colegele din camera de cămin se alarmează în jurul ei, ea ținându-se de burtă, și spun să meargă la gastroenterologie. Spitalul era la doua minute de internat.
În durerile pe care le avea, își găsește energia și le spune direct: “duceți-mă la maternitate, că nasc.”
Consternate, îngrozite poate, șocate, colegele nu mai știu ce să facă sau ce să creadă, mai degrabă.
Mama a fost acolo, cu ele, în cameră, atâtea luni. Ele ar fi știut, ar fi văzut cum creștea, cum se îngrășa mama, nu avea cum să le fi scapat…
Ei bine, nu a știut niciuna.
“Eu când sunt gravidă nu mă îngraș. Nici la tine nu am fost grasă și nici la frate-tu mai mic. La tine doar mi-a fost rău de era să mor. Erai de-atunci pretențioasă, nu puteam să mănânc nimic. Dar nu mă îngraș.” îmi zice mama mereu, în caz ca mă gândesc cum voi arăta eu ca femeie însărcinată.
A mai apărut un copil în viața unui copil, care și-a trăit copilăria știrbită, fără mamă și, ei bine, fără tată.
Tatăl copilului se retrage din context, fiind influențat de părinți.
Mama îl crește pe fratele meu împreună cu cei doi frați ai ei, unchiul și mătușa, în casa din satul natal. Își termină studiile la seral, dar și le termină.
Copilul crește, din maini iubitoare în alte mâini iubitoare, crescut și înconjurat de tinerețe, de energia adolescentină, de glume, de hăinuțe făcute de mama.
Mainile mamei sunt iscusite. Fac de toate. Întâi de nevoie, apoi de plăcere.
Acum, dacă nu știe ceva, caută pe net.
“Imediat găsesc pe net ce vreau. Are Jamilla niște rețete mișto.” și-mi arată smartphone-ul ei performant.
La șapte ani distanță îl întâlnește pe tata și apar eu pe lume, și-apoi frate-miu mai mic.
Cunoșteam încă de mică povestea că frate-miu mai mare nu e frate-miu bun, ci doar de mamă. Am dat explicația asta de m-am săturat. Inutilă, de altfel. Acestea nu erau nici pe departe problemele copiilor, ci ale adulților.
La câțiva ani distanță, sora mai mica a mamei moare într-un accident de mașină și rămân doar ea și unchiul meu. Avea 24 de ani când a murit.
Își îngroapă sora mai mică în ziua de Crăciun. Se rupe acest trio, acest lanț uman de forță și virtute.
Dar se face mai puternic și mai puternic, de fapt. Puterea vine deseori din suferința dusă la extrem, trăită și experimentată de oameni fără voia lor.
Mama continuă să trăiască așa cum știe ea mai bine: cu jovialitate, cu dârzenie, cu încredere, cu umor, mult umor, sarcasm, cu toleranță și multă iubire.
În câțiva ani, unchiul meu decide că nu-i place România și pleacă să-și caute și să își facă rostul său.
Se stabilește în America, își clădește o familie, un business și o ajută pe mama constant. De la distanța reușesc să mențină o relație de frate soră cum nu cred că am mai văzut.
O legătură clădită pe ani de suferință, de necaz, de prea multă moarte prezentă în viețile lor tinere.
Dar ei se iubesc mai mult și mai mult.
Mama cu tata conchid apoi că apartamentul în care stăm, de doar două camere, este prea mic pentru noi, că ne “strânge”. Eram cinci suflete în două camere.
Construiesc apoi o casă, își clădesc cu mâinile lor casa din pământ, se mută și părea că se va așeza totul în jurul lor.
La niciun an de la noua noastră casă, aflăm că tata are cancer și că doctorii au zis patru ani.
Patru ani au fost. Cum au fost aceștia, am scris aici.
Doar că în acei patru ani mama se ducea ușor, ușor și tineretea ei odată cu timpul și necazurile.
Încă zâmbea, încă făcea glume, încă ne făcea să râdem, încă făcea prajituri și noi frecam la creme cu lingura de lemn pe lângă ea și de-abia așteptam să zică: “gata, poți să lingi tu restul, nu-mi mai trebuie.“
Era bătaie pe lingura aia.
Mama rămâne apoi văduvă la 38 de ani, singură, cu trei copii.
După moartea tatei, mama alege singurătatea. Timp de opt ani a făcut revelionul singură acasă. Niciodată nu o prindea miezul nopții. Nici acum nu o prinde, căci i se face repede somn și nu ar refuza un asemenea deliciu.
Refuză orice prezență străină, orice interacțiune, orice alt barbat. În anii de singurătate se reconstruiește, întinerește și își acordă grija de care a avea nevoie după cei patru ani în care am avut în casă un bolnav de cancer.
Până într-o zi…
Într-una din zile, zi însorită și senină, în drumurile ei prin oraș, dă nas în nas cu trecutul – Alexandru, una dintre iubirile ei de la 20 de ani.
“Dac-ai ști tu de când îl evit eu pe stradă pe Alexandru. Dar acum, soarele-i de vină, că nu am văzut cine venea din față.”
Mama văduvă, Alexandru singur, aleg să reia ce-au lăsat la tinerețe în urmă. O relatie terminată brusc, fără explicații.
Nu ca i-ar fi oferit mama prea multe explicații acum.
Alexandru a intrat în viața noastră cu blândețe, cu bun simț, cu umor și educație aleasă.
În vizitele mele acasă, locuiam deja la București pe atunci, Alexandru se agita să-mi facă papornițe de cărat la București, cu de toate. Meteahna celor din provincie, să care la București bunătăți de la țară.
“I-ai pus lu’ Ștefăniță dulceață, că am făcut din aia de căpșune?”
Îmi umpleau portbagajul cu de toate și cu iubire. Ieșeau la poartă după noi, și stăteau până treceam de colțul străzii cu mașina.
Ma uitam dupaăei, râdeam și-mi ziceam în gând: “hai, gata, mai, intrați și voi în curte, ce-atâta drăgălășenie?“
La o vizită normală, de sfârșit de săptămână și la aceeași rutină de petrecut copiii la poartă, m-am uitat la ei și-am observat că Alexandru voia să ne și îmbrățișeze de rămas bun.
Nu am fost vreo iubăreață în viața asta și cu greu îmi manifest afecțiunea în îmbrățișări și gesturi calde. Eu știu să am altfel grijă de oameni.
Am ales atunci să nu îl îmbrățișez, să continui să merg spre mașină, dar cu un gust amar. Atunci nu știam de ce, însă acum știu prea bine.
Am plecat cu acest gând, că nu am facut-o, că nu l-am pupat și îmbrățișat de rămas bun, gând ce mă doare și-acum.
A doua zi, mama mă sună să îmi spună ca Alexandru e în comă la spital.
“Cum așa, când?”
“Pur și simplu, a căzut din picioare. A zis că-i este rău și s-a topit pe picioare.”
La câteva zile, moare Alexandru. Nu s-a mai trezit din comă, cu toate încercările pline de disperare și speranță ale familiei.
M-am dus din nou acasă să văd, în aceeași cameră, un alt bărbat mort în casa noastră.
Am pierdut atunci orice sens al materialului în această viață. Am ales să nu mai adun, să nu mai strâng, să nu mai pun deoparte nimic. Atunci am înțeles ce este viața. Că ea, viața, ne este dată să fie trăită, nu întrebată, nu materializată în nimicuri, ci traită.
Mama era în continuare ea.
Rănită, mâhnită, ruptă în bucăți, dar nimeni nu vedea. La mama suferința nu se vede fățiș.
Și-a luat apoi, din nou, viața de văduvă de la capăt, de data asta fără să mai piardă timp. Am încurajat-o mereu, am susținut-o.
Nu și-a mai pierdut o clipă anii din viață și a ales să-și facă singură fericirea. Așa cum a făcut mereu, de fapt. Mama este cu siguranță autorul vieții ei, fără influență, fără a se abate de la ce știe ea mai bine să facă – să trăiască frumos.
Cuvintele înșirate în mica povestioară sunt atât de simpliste, încât nu exprimă nici un sfert din efortul suprauman de supraviețuire în asemenea condiții de viață.
Când ai sărit un hop, te gândești că urmează un drum lin.
Viața mamei, pentru mama, nu a știut să fie altcumva.
Fericirea și tristețea i-au jucat viața la aceeași masă.
Acum este bine, excelent aș putea spune. S-au așezat toate cum trebuie, și-a clădit și terminat atât casa, cât și viața. Și râde în continuare, pentru că știe că nimic nu o poate doborî.
Poate o boala haină, dar nu ne gândim la asta.
Mama are 58 de ani și nu ia niciun medicament. Nimic.
Între evenimentele mai sus menționate se întâmpla și altele, dar nu am avea vreme și spațiu să le încadrăm într-un singur articol. Poate o carte.
Nu am să concluzionez acum zicând că trebuie să îi îmbrățișăm pe cei dragi mereu, să-i iubim, să-i prețuim, căci sunt sigură că se întâmplă deja și fiecare știe cum să-și manifeste afecțiunea.
Iar procesul de afișare a afecțiunii este unul personal și fiecare o face cum simte. Dar încă mă mai doare că nu m-am întors să-l iau în brațe pe Alexandru.
Am să las aici, la final, și o urare scrisă de ziua mamei, în 2020. O urare ludică, ce i se potrivește cel mai bine omului care este mama și pe care eu l-am descoperit acum 35 de ani.
De atunci, m-am ales cu cel mai bun prieten.
Mama – cel mai tare fenomen din 64’ încoace
Omagiile se aduc cel mai mult persoanelor decedate, din dorința de a ne mai agăța de amintiri, trăiri și ce ne lega de cel mult regretat.
Azi e ziua mamei și e bine mersi, acasă, probabil cu niște treabă la găini. Are veșnic treabă la găini sau în solar. Oricine ar fi invidios pe găinile alea, la cât timp petrece cu ele.
Mama s-a poziționat de-a lungul anilor mai mult ca cel mai bun prieten, decât ca o mamă. Ne-a și recunoscut de mai multe ori că nu a cochetat cu ideea de a avea copii așa de mult, dar că s-a întâmplat. Întâmplarea face că a făcut trei…
Mama făcea trei feluri de mâncare deodată, de parcă nici focul de aragaz nu ținea pasul cu ea.
Când eram mici, o înjurătură des folosită era “Mi-ați mâncat 50 de ani din viață”. După niște ani și niște matematică, nu-mi ieșeau calculele. Ea avea pe atunci undeva la 30+.
De la mama știu niște cuvinte, precum: geamlâc, langa balanga, feștilă, malagambe, tarantele, caraghioslâc, lăghiți, acareturi.
Tot legat de cuvinte, are capacitatea să le “mutileze” pe unele, spre amuzamentul propriu și al nostru, precum: scârțomârță (scorțișoară), nucă de cocomârlă (cocos).
Tot legat de găini acum. Este singurul om care poate trezi găinile, și nu invers. Se culcă deseori la ora 8 și se trezește începând cu orele 3, 4 dimineața. Când se trezește la 6 consideră că și-a pierdut ziua și că, citez: “aveam o grămadă de treabă de făcut”.
Aproximările ei de ore sunt total anapoda. Când eram elevi și weekendurile erau pentru mai mult somn, ne trezea în țipete, zicând că este aproape ora 12 și că dormim mult. De fiecare dată era ora 8.30. Nici acum nu o cred când zice ora, mai ales dimineața.
Ne-a crescut mai mult singură și pot să spun că nu ne-a lipsit nimic. Cel puțin, nu ceva de care să fi simțit atunci. Dacă nu aveam brad, împodobea o creangă și veselia ei era aceeași. În timp ce împodobea, cânta “Gingăl bels, gingăl bels, la la la la la!”. Și-acum face la fel.
Nu zice că am despodobit bradul, ci “Am dat jos gingăl belu, gata!”
A venit o singură dată la ședința cu părinții, în clasa a 5-a. Atunci a auzit că învăț bine, dar că mă bat cu băieți și că nu se cade pentru o fată să facă asta. De-atunci n-a mai venit la ședințe cu părinții.
A îngropat doi bărbați până acum. Zic pană acum, că nu se știe. Pe tata și, la opt ani distanță, pe Alexandru – un alt om care ocupă un loc important în viețile noastre.
În rest, este cel mai jovial, gălăgios, spectaculos, muncitor, bun nativ, tolerant om pe care-l cunosc.
Ar fi multe despre mama, căci, în 57 de ani, a reușit să facă și să construiască multe.
Mama este omul pe care îți dorești să îl ai în preajmă. Mama are soarele cu ea și-atunci când e înnorat. Mama când zice că face, jumătate din treabă este deja făcută. Mama știe să facă vin. Unul dintre cele mai bune vinuri pe care le-am băut. Știe să facă și țuică, dar aia nu mă interesează. În fiecare an zice că nu mai face gemuri, compoturi și zacuști, că e cămara plină. În fiecare an se dezice, uitând parcă ce a zis cu un an în urmă. Mama face rebusuri din acelea grele și e maestră la Tetris. Mama taie găini și rațe, să facă mâncare, pentru că nu poate aștepta după niciun bărbat să facă asta. Niciodată.
Mama nu are nici un fir de păr alb, nu ia niciun medicament, nu are celulită și-și face săptămânal măști cu argilă, în care pune lămâie sau apă de castravete.
Mama are job, de luni pana joi, iar în restul timpului are găini, rațe, câini, solar, cămara plină, fructe în pomi, 10 pisici minimum, roșii ce trebuie făcute bulion, alune în pomi, smochine care se coc și “e păcat de ele să le las să se strice”.
Dacă te sună, nu te întreabă ce-ai mâncat tu. Nu, te întreabă dacă ai făcut mâncare la căței și dacă găinile au apă și boabe.
Poate adormi vorbind cu tine, fără nicio rușine. “Mie dacă mi-e somn, mă culc.”
Ne-am auzit de multe ori “Dacă nu vă aveam pe voi, eram pe Coasta de Azur, cu flori la gât”. Nu ne-am supărat niciodată.
Nu ne-a impus, obligat, forțat, certat cu nimic.
La întrebările mele ca “De ce nu au existat reguli?” sau “De ce m-ai lăsat să am iubit de la 16 ani?”, răspunsurile erau “Am avut încredere în tine.”
Acum știu că încrederea a însemnat cea mai mare responsabilitate, “îmbrăcată” frumos în ideea de libertate.
Nu am scris toate astea să mă laud, ci să-i amintesc cât e de importantă. Și azi, de ziua ei, să-i spun că știu toate astea despre ea și chiar mai mult, mult mai mult.
La mulți ani, coană! La mulți ani, femeia fantastică! La mulți ani și uită-te câte ai reușit să faci și cine ești.
Steluța, mama mea, femeia fenomen!
Guest post by Ștefania Oprea (Sarina)
Curaj, și tu poți scrie pe Catchy! 
Trimite-ne un text încă nepublicat, în format .doc, cu diacritice, pe office@catchy.ro.
Citiţi şi
Ziua în care am divorțat de mama
Sfaturile unei mame pentru fiul ei căsătorit
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
