Nu înțeleg și pace! Cum se face că educația celui mic, momentul în care îi atragi atenția că a făcut o boroboață, devine de cele mai multe ori motiv de conflict? Vorbesc aici de “a large scale conflict” între tine și copil, între tine și jumătate, între tine și oricare dintre bunici. Dacă la aceste persoane se mai adaugă și alte persoane “binevoitoare”, atunci se ajunge la un adevărat “război mondial”.
Am trecut de multe ori (și nu cred că sunt singurul) prin momente ciudate în care încercam să îmi corectez copilul, care nu era deloc cooperant, moment în care veneau sugestii despre cum este mai bine să procedez în situația dată. Evident că acest lucru îi dădea curaj fetiței mele să “fie ca ea” și mie îmi era din ce în ce mai greu să îmi impun punctul de vedere.
De ce se simte mereu nevoia unei completări, ajustări, adăugiri?… E vorba de o lipsă de încredere în capacitățile noastre de părinți, e o nevoie maternă care nu dispare niciodată, este credința că “ei știu mai bine decât noi”?
Sunt intrigat să primesc constant un sfat foarte bun de altfel – “nu te certa de față cu al tău copil, nu te contrazice în legătură cu cel mai bun mod de a rezolva o problemă, pentru că va simți că e loc de întors și va profita”-, dar care nu e respectat. Și uite-așa se erodează autoritatea părinților, copilul devine neastâmpărat, iar tu vei fi învinuit că nu l-ai educat cum trebuie.
De cele mai multe ori cel mic te “încearcă” să vadă care sunt limitele și în astfel de momente orice intervenție exterioară este mai mult decât dăunătoare. Ce te faci atunci când nu bunicii sau jumătatea sunt problema, ci intervine o doamnă drăguță căreia nu îi place că îți plânge copilul (motivul nu contează pentru ea)? Eu, unul, am plecat!
La final, ar mai fi ceva. Părinții au tendința să intre în astfel de conflicte cel mai adesea cu mama sau cu soacra. Ar fi bine ca totul să se termine aici (impropriu spus bine pentru că oricum e posibil să ai probleme cu bebe), doar că aceste conflicte tensionează relațiile interne și comunicarea va fi din ce în ce mai puțină și posibilitatea ca următoarea dată să calci mai repede pe bec… uriașă.
Cât de greu o fi oare să lași părintele să își “certe” copilul și abia apoi să fie și el “certat”, în absența copilului?
Pe Daniel îl găsiți cu totul aici.
Citiţi şi
Nu spune! Nu spune ce gândești, ce faci, ce simți! (reminiscențele comunismului)
Unde se termină iubirea, începe… conviețuirea
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
